Unii dictatori mor in propriul pat (ori pe patul de spital, ca Dej si Tito), altii sunt impuscati, apoi scuipati si spanzurati cu capul in jos (ca Mussolini) ori se sinucid (ca Hitler), altii sunt ucisi fara mila de fostii lor subalterni transfigurati in “revolutionari” si “exponenti ai vointei poporului” (Ceausescu). Juramintele de credinta se evapora, ditirambii sunt uitati, tradarile abunda. Intr-un articol aparut acum cateva luni in “New York Times”, istoricul britanic Simon Sebag Montefiore amintea ca muribundul Stalin insusi a zacut ore in sir intr-o balta de urina. Doctorii Kremlinului erau prea timorati pentru a atinge “trupul sacru” al tiranului care declansase anchetele impotriva “asasinilor in halate albe”. Criminalii fara sira spinarii din Biroul Politic erau deopotriva euforici (scapau de monstrul sanguinar) si terifiati (dar daca psihopatul nu moare?)

Sala fost plina luni seara la Institutul Goethe din Washington, lumea a urmarit cu atentie filmul care reconstituie procesul sotilor Ceausescu (“Ultimele zile ale lui Nicolae si ale Elenei Ceausescu”, realizat de Institutul pentru Studierea Omorului Politic pe baza spectacolului de la Teatrul Odeon). A vorbit in deschidere dl Wilfried Eckstein, directorul acestui prestigios centru cultural. Mentionez ca in cladirea de pe Seventh Street s-a deschis o expozitie dedicata arhitectului Daniel Liebeskind, un mare vizionar al spatiilor in care se salveaza memoria, intitulata “Architecture for the Angel of History”. Cititorii vor recunoaste aluzia la un faimos tablou al lui Paul Klee, al carui titlu (“Angelus Novus”) a inspirat pesimistele reflectii ale lui Walter Benjamin despre istorie ca dezastru necontenit.

In introducerea pe care am fost invitat sa o fac, am explorat fundalul istoric al procesului cuplului Ceausescu, psihologia liderului debarcat si a sotiei sale, scopurile urmarite de cei care