Acum douăzeci şi şapte (!) de ani, în cea mai neagră perioadă a ceauşismului, o puştoaică din cartierul Berceni se bucura pe înfundate în fiecare miercuri cînd, din motive de economie socialistă, fix la 6 seara, se tăia lumina. Asta însemna că poate chiuli autorizat de la şcoală, ca să mai prindă la radioul cu baterii ultima parte a retransmisiei Cenaclului „Flacăra“. Se dădea pe programul 3. Era un fel de live cenzurat, aşa că puteai auzi – ca şi cînd ai fi fost de faţă – cîntările melancolice, declamaţiile furibunde ale Bardului şi aplauzele frenetice ale mulţimii de fericiţi care prinseseră bilet pe stadion. Se scanda „Trăiască Ceauşescu!“, se cînta cu patos „Lancea lui Horea, sus!“, şi „Noi sîntem români“, şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii“. Lumea îşi aprindea brichetele – „Aprindeţi brichetele!“, se auzea tunînd Bardul, pentru melodiile de dragoste, gen „Focul vînăt e gonit de vînt“ (pe versuri de Esenin, mesdames) sau „Şi totuşi, există iubire“ (pe versuri de Adrian Păunescu, messieurs). Hrană din belşug pentru reveriile rebele ale preadolescenţei!

Două decenii mai tîrziu, puştoaica devenită femeie (aproape) serioasă, cotrobăind prin „secretele“ Cenaclului în sala de studiu de la CNSAS, găseşte o scrisorică de la un informator binevoitor. Din scrisorică află că, aproximativ la vremea cînd ea fugea de la şcoală ca să asculte Cenaclul, venerabila cercetătoare Olga Cicanci, imprudent angajată într-o discuţie cu informatorul, se indigna de orgiile cenacliste şi le taxa drept sursă de imoralitate pentru tînăra generaţie. Ex-puştoaica are o tresărire de nostalgie. Parcă o aude pe propria-i mamă vituperînd în tradiţionala discuţie parentală de la bucătărie, în care se dezbătea dacă să fie lăsată sau nu „la Cenaclu“. Verdictul a fost, fireşte, că nu, căci „bolgia“ cenaclistă nu făcea, în opinia mamei, decît să „strice copiii oamenilor“. Frustrare neost