● Jack DeJohnette, Sound Travels, eOne Music, 2012.
La aniversarea a 70 de ani, Jack DeJohnette îşi face şi ne face cadou albumul Sound Travels, un jazz de modă foarte veche, mai old school decît jazzul de modă veche, atît de old school, încît sună ca un concert live din anii ’60, poate chiar ceva mai devreme. Nici urmă de postprocesare sau elemente electronice, sunetul are patină şi pare puţin afumat prin cafenele, ca şi creatorul său, de altfel. A nu se înţelege că e o înregistrare defectuoasă sau necizelată în studio. Sînt sigur că artistul a optat aici pentru naturaleţe, pentru un album care să-i arate vîrsta şi să ne comunice faptul că şi-a petrecut o viaţă de om în cafenele jazz; dar şi că, în ciuda vîrstei, nu vrea să mohorască pe nimeni, ba chiar ar dori să ne înveselească puţin. După terapia de jazz scandinav glacial şi boreal prin care am trecut în ultima perioadă, DeJohnette m-a făcut să mai deschid geamurile şi să-mi ud ce-a mai rămas din flori. Dacă pomenesc de swing, latino şi percuţii caraibe, risc să sugerez o atmosferă de bal al pensionarilor în bermude la o corporaţie din Florida, dar albumul e mult mai mult de atît (mai exact, o singură piesă – „Sonny Light“, tribut adus lui Sonny Rollins, îmi evocă imaginea respectivă). Nu sînt două piese care să semene, iar comutările de la melancolie la voioşie ţin ascultătorul în priză. Piesele sînt un fel de jurnal turistic al călătoriilor recente ale artistului prin Africa şi spaţiul caraib, deci încorporează o doză semnificativă de world music în fundaţia pieselor jazz.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo În calitate de baterist şi pianist, DeJohnette a ajutat pe toată lumea care contează în jazzul american – o să-i pomenesc doar pe Miles Davis, John Abercrombie şi Keith Jarrett. E logic ca şi pe albumele sale să aibă parte de ajutor deloc neglijab
