● Visul lui Adalbert (România, 2012), de Gabriel Achim.

Plasat în România anului 1986, Visul lui Adalbert e în parte o comedie (sau commie-die) satirică în spiritul amiabil al Noului Val Ceh din anii ’60 şi în parte o afectuoasă expoziţie de memorabilia din „epoca de aur“, totul garnisit cu (uneori inspirate) cioace studenţesc-cinefile. Acţiunea se desfăşoară în cursul zilei de 8 mai, adică la fix 65 de ani după înfiinţarea Partidului Comunist Român, la aproape două săptămîni după catastrofa de la Cernobîl şi a doua zi după marea victorie a Stelei în finala Cupei Campionilor Europeni; concentraţia de semnificanţi istorici e mare încă din prima secvenţă de dialog, în care, pe lîngă Cernobîl şi Duckadam, mai sînt evocaţi „biseptolul polonez“ şi proto-maneaua „Prinţişorul meu“, iar pe fundal se aude la un moment dat jingle-ul de la Radio Europa Liberă. Tot atunci e introdus şi fetişul fetişurilor – videocasetofonul: stăpînul acestuia (inginer; haine prea largi; ineficientă mustaţă aide-virilité aplicată peste o osatură facială de fomist) vrea să-l ia la serviciu, ca să revadă meciul împreună cu un coleg, în timp ce stăpîna (bigudiuri, cicăleli) se opune. Sorbind şi el din ochi videocasetofonul eroului (Gabriel Spahiu), colegul (Doru Ana) profită de ocazie ca să se invite la cineclubul pe care a auzit că acesta l-ar organiza la el acasă, cu filme exclusiv porno şi taxă de intrare în valoare de 5 lei. Chiar şi dincolo de porno, ambii colegi (de fabrică, unde se ocupă cu protecţia muncii) sînt un pic cinefili – cum bine le şade unor „oameni noi“, „multilateral dezvoltaţi“ –, deşi referinţele lor sînt un pic defazate în raport cu ale cetăţenilor din societăţi mai puţin multilaterale şi totodată mai puţin închise: Jacques-Yves Cousteau e încă very hot pentru ei în ’86 (şi nu numai, deoarece, pentru coleg, a-i rosti numele devine un mod codat de a cere filme porno