Se împlinesc astăzi, 16 mai, două secole de la răpirea Basarabiei. Două secole de când, la Hanul lui Manuc, s-a semnat Tratatul Ruso-Turc care ratifica ruperea pământului dintre Prut şi Nistru şi aruncarea lui în voia expansionismului ţarist. Un veac mai târziu, în 1912, un artist bucureştean creiona această răpire cât se poate de plastic: o fecioară desculţă, îmbrăcată în portul cel dintotdeauna al Moldovei (de oricare parte a Prutului s-ar afla), târâtă cu forţa de soldatul rus, care-o ameninţă cu harapnicul, în vreme ce maica ei, România, plânge, rupându-şi părul de durere şi neputinţă...

Undeva, cândva, s-a făcut dreptate. În 1918, când Basarabia s-a întors singură la poarta ţării. Însă, aşa cum de atâtea ori a făcut-o, istoria ne-a jucat din nou o festă, şi încă una, în 1940 şi în 1944...

Despre siluirea Basarabiei de ruşi şi de turci, în 1812, citeam deunăzi în paginile uneia dintre monumentalele cărţi dedicate acestui teritoriu românesc, cea a istoricului Gheorghe I. Brătianu. Cartea a apărut, nu întâmplător, în 1943, la puţină vreme după ce reuşisem o nouă (şi, vai!, vremelnică) reîntregire a ţării, după celălalt pact ruşinos, între Ribbentrop şi Molotov, din 1940. La zece ani de la apariţia cărţii, în 1953, Gheorghe Brătianu a murit în închisoarea Sighetului, după ce a refuzat categoric să se dezică de tezele lui despre prezenţa şi legitimitatea românească în Basarabia. Gândeam atunci că Basarabia este un teritoriu pentru care merită să mori, un petec de pământ cu o istorie de care nu trebuie să te dezici, oricâţi duşmani te-ar împresura...

În volumul "Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice", Brătianu parcurge reperele ei (aproape) centenare. Nu din 1812, ci din 1711, când, în aprilie, în Diploma de la Luţk, ţarul Petru cel Mare recunoştea Moldovei lui Dimitrie Cantemir frontierele ei străvechi: "Râul Nistru, Cameniţa, B