Sandra Izbaşa (21 ani) este prima româncă din istoria gimnasticii autohtone care cucereşte două titluri europene consecutive la sărituri. Campioana olimpică de la Beijing a acceptat provocarea lansată în urmă cu doi ani de antrenorii Octavian Bellu şi Mariana Bitang şi a săltat România la un aparat în care ultimii opt ani era considerat, alături de paralele, "călcâiul lui Ahile". Sandra, dublă campioană europeană la Bruxelles (echipa şi sărituri), a vorbit pentru ProSport despre dimensiunea rezultatelor din Belgia, ce medalie ţinteşte la Londra şi ce o calcă pe nervi.

Ce înseamnă cele două titluri europene la sărituri?

O motivaţie în plus pentru ce urmează. Trebuie să progresez mai mult pentru că nu am nicio şansă la Londra cu aceste sărituri. Am mers la Europene să ajut echipa şi să urc pe podium la sărituri şi a ieşit bine. Mă bucur că nu am muncit degeaba.

La finala pe echipe, a fost o imagine care a spus totul: tu şi Cătălina ţinându-vă de mâini în aşteptarea notei Larisei...

(râde) A fost o chestie de instict, nu a fost nimic planificat sau făcut aşa, de ochii lumii. Pur şi simplu aşa am simţit atunci, tensiunea era maximă, toţi ochii erau pe tabelă şi a venit acel gest. Suntem o echipă şi ce s-a întâmplat la Europene ne-a legat mai mult.

De ce nu ai făcut până acum sărituri?

Nu ştiu de ce am refuzat pentru că aveam două sărituri, însă tehnica la a doua nu mă ajuta. În plus, după Mondialul de la Aarhus (2006), m-am demoralizat pentru că făcusem două sărituri state (n.r. aterizate în picioare) şi mă bătuse o gimnastă din Coreea de Sud, care le ratase pe amândouă. Mi-am zis că nu are rost să mă chinui inutil, dacă tot pe ultimul loc termin.

Ce s-a întâmplat?

Mi-am schimbat felul de a privi lucrurile, în plus domnul Bellu şi doamna Bitang au ştiut să mă motiveze să revin la acest aparat. Mi-au zis că