De cîte ori povestesc, dinaintea unui auditoriu occidental, scene din viaţa cotidiană sub dictatura comunistă, stîrnesc ilaritate. Nu pot reproşa nimănui că percepe în cheie comică ceea ce, în realitate, era sinistru. O fac eu însumi. Rîd zdravăn, cum rîdeam şi înainte de ’89, de aiurelile sistemului, de acel „amestec de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale“ (Belu Silber), sub care am trăit decenii întregi. Se poate rîde, la fel, de dictatura nazistă? Cred că nu. Hitler nu merge cu nenea Iancu. (Noica invocase cîndva episodul legionar ca fiind singurul episod din istoria României moderne incompatibil cu caragializarea...).
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileExistă, e drept, Chaplin sau Mel Brooks, dar comicul lor e de tip parodic: e o îngroşare băşcălioasă a lucrurilor. Realitatea comunistă n-avea însă nevoie să fie îngroşată pentru a fi ridicolă. Era parodică, era caricaturală prin ea însăşi. Hazul era gata făcut, drept care simpla relatare a faptelor e suficientă. Nazismul era nemijlocit barbar. Comunismul era nemijlocit absurd. Ambele sînt criminale, dar comunismul combina teroarea cu imense cantităţi de tîmpenie cotidiană. De aceea, după ştiinţa mea, nu există, în spaţiul nazist, o performanţă de tip Ilf şi Petrov. De aceea, poate, e inimaginabil să vorbim despre un nazism „cu faţă umană“. Comunism cu faţă umană, da, se poate. Faţa umană a comunismului e propria lui stupiditate, dacă acceptăm că prostia e unul din chipurile umanităţii... Într-o conferinţă ţinută cu doi ani în urmă la Colegiul Noua Europă, Tony Judt a reuşit să demonstreze că nazismul e un rău mai mare decît comunismul, dar că, pe de altă parte, comunismul e un pericol mai mare decît nazismul. Cred că una din explicaţiile acestui pericol suplimentar e tocmai componenta rizibilă (aşadar benignă în aparenţă) a comunismului. Înşelătoa
