La ce bun să mai răsfoim asemenea relatări despre un oraş uitat dintr-o ţară pierdută? Legătura cu ce a mai rămas din Bucureşti e foarte subţire. Această rubrică a fost concepută ca un semnal de alarmă contra nepăsării faţă de trecut, care justifică năpustirea lacomă spre terenurile din centru încă ocupate de case vechi. Aşadar, orice trecut, indiferent dacă amintirea lui e umilitoare sau, dimpotrivă, ne putem mîndri cu ea, interesează pentru a măsura şi judeca de unde am plecat. Aşa ne întîlnim cu clădiri care merită păstrate, dar şi cu metehne de care nu mai izbutim a ne dezbăra.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulL-am lăsat, săptămîna trecută, pe Léo Claretie la Moşi. Desigur, spectacolul i s-a părut vulgar şi primitiv. Altă ciudăţenie pentru un occidental: birjele lipovenilor cu care el circula prin oraş, după ce a aflat că vizitiilor credinţa lor religioasă le poruncea să se castreze după ce nevasta le-a născut al doilea copil. Intrarea în lumea populară, dar disciplinată, i-a fost prilejuită autorului de coborîrea în ocna de sare de la Slănic şi de vizitarea unor ţesătorii: „Furnica“, „Albina“, „Munca“ (local din 1895 pe str. Cometa, dispărut). La fabrica de pălării, la Filaret, produsele, cu sutele, poartă pe fund eticheta „Made in London“, care le asigură vînzarea! Cînd „ţăranii de la Dunăre“ au rămas ţărani, mizeria şi pelagra n-au dispărut, în ciuda eforturilor statului, după cum Claretie a văzut în inspecţiile pe care le-a făcut în Teleorman, în Mehedinţi şi în Dorohoi. Răscoala din 1907 i-a fost povestită într-o scrisoare pe care o reproduce şi care este un document. Acesta n-a fost niciodată remarcat de istorici şi, deşi semnătura este redusă la iniţiale, am identificat martorul: era Mihail Holban, boierul moldovean de la Mogoşeşti, editorul Revistei idealiste.

La Bucureşti, anul 1906, cînd v