„PENTRU SPECTACOLUL DE LA ORA 18 NU MAI SÎNT BILETE“
Am o poveste. Mă rog, am mai multe... Memoria mai trage chiulul, dar sînt aproximativ sigur că se întîmpla prin 1984 – ajung la şcoală (nr. 19, pe Arghezi), evident că am întîrziat, diriginta mă priveşte chiorîş, apoi anunţă că tovarăşul şi tovarăşa vin dis-de-dimineaţă cu treburi, alături, la CC, drept pentru care mergem să-i întîmpinăm, apoi sîntem duşi la un film, nu ştim încă la care, după care ne întoarcem să le facem cu mîna de la revedere – ăsta ar fi programul, comandanţii de grupă fac listele. Ne adunăm, care mai cu chef, care mai fără; tu nu! – îmi spune diriginta. (Aici trebuie precizat că eram un soi de elev problemă – m-au făcut pionier că n-aveau încotro, utecist n-aveau să mă facă niciodată.) Trebuie să mă credeţi că m-am rugat de ea să mă primească – doar nu era să ratez un film (şi încă unul surpriză!), mai ales în timpul orelor! Ziua Z, ora H, ne prezentăm punctuali, sîntem duşi în piaţă, facem cu mîna, după care ne lăsăm introduşi în sala mică a Palatului, Auditorium, şi ne căutăm cele mai bune locuri. Din boxe se aude o muzică non-definită, iar noi, o droaie de copilandri cu cravate la gît, facem pariuri, presupuneri febrile – oare ce ne dă? Războiul stelelor, din nou? Poate Jedi, îndrăzneşte unul mai curajos – atrag respectuos atenţia, mai ales celor mici, că Întoarcerea, pe ecranele româneşti, s-a întîmplat abia în 1997... Eu mi-aş dori Provocarea dragonului, zice altul (în fapt, două episoade din seria TV Spider-Man, din 1981, montate la un loc şi care, la noi, au făcut evident senzaţie, în lipsă de altceva), dar totuşi, parcă Jedi... Am ţinut-o aşa două ore, poate mai mult. La un moment dat, ne-am dat seama c-am fost păcăliţi – dar am continuat să sperăm, pînă în ultima clipă. Degeaba – luminile nu s-au stins defel, iar muzica aia infectă s-a repetat, ad nauseam. Tîrziu, au venit,
