Ştiu să joc baschet foarte bine. Am jucat în adolescenţă cu pasiune, iar mintea mea nu a încetat nici o clipă de atunci încoace să gîndească la acest joc formidabil – spectaculos şi subtil în acelaşi timp. Cred că e jocul cel mai omenesc dintre toate. Pe de o parte, solicită tot ce e mai frumos în om: detenta, viteza, îndemînarea în mînuirea mingii, reacţia reflexă, dar şi imaginaţia, spiritul de echipă, anduranţa psihică. Pe de altă parte, mi se pare cel mai estetic dintre toate jocurile: jucătorul de baschet plutind spre coş este o imagine inegalabilă, după cum atitudinea longilină pe care acest sport o imprimă practicanţilor este o formă de subliniere a potenţialului de splendoare din alcătuirea noastră anatomică. Urmăresc meciurile de baschet – mai ales cele din NBA – cu implicare şi detectez imediat în jur cu mare plăcere eleganţa elastică a atitudinii corporale a cuiva care a practicat îndelung şi serios acest sport.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceDar anii au trecut şi aşa se face că nu am mai jucat de, precis, 21 de ani, iar un antrenament adevărat nu am mai făcut de vreo 25 de ani. Am răspuns cu entuziasm unei invitaţii de a juca un meci de baschet, zilele trecute. Nu am mai fost invitat să joc baschet de mulţi ani, din cealaltă viaţă aş putea spune. Acum, sînt invitat să vorbesc în cele mai felurite împrejurări despre politică şi, rar, să mai scriu ici-colo despre altceva. Dar să joc baschet, nu am mai fost invitat de mult, mult timp. Ciudat, nimeni nu pare a vedea în mine un jucător de baschet, ci un trăncănitor politic sau, în cel mai bun caz, un om de opinie. Aşadar, am acceptat cu entuziasm să joc baschet, acum cîteva zile. Mai întîi, partea plăcută: am constatat că, mental, totul e încă acolo. Văd jocul, am încă o anumită memorie cinetică care mă ajută să mă plasez şi să reacţionez, ş
