Pe la 1844, Gheorghe Sion scria: „Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protecţia lui vodă sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri“. Asta după ce, prin Regulamentele Organice (1831), se fixau, în cadrul unor legi fundamentale, principale direcţii de modernizare ale statului român modern, în mijlocul cărora se detaşa explicit meritocraţia. Au trecut aproape două secole, dar schimbările şi mai ales meritocraţia se lasă încă aşteptate. De ce? Educaţia se găseşte întotdeauna într-un permanent paradox: adulată şi hulită. Găseşti profesori universitari mai ceva ca maidanezii de pe podurile Bucureştiului: e de-ajuns să accesezi site-urile unor universităţi private, şi chiar de stat, şi regăseşti acolo mai mult de jumătate din clasa politică. Senatori, deputaţi, miniştri, prefecţi, primari, directori de servicii şi agenţii au dorit musai să aibă o diplomă de doctor, dar şi să fie unşi profesori, conferenţiari sau lectori... ceva acolo... să fie. Că n-au trecut pe la facultate niciodată, că nu-şi cunosc studenţii, că n-au parcurs etapele promovării şi n-au îndeplinit criteriile de performanţă... asta e deja un basm, cunoscut, acceptat, promovat de noi toţi.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriParadoxul rezidă chiar în această situaţie aberantă: o clasă politică plină de „intelectuali“, care nu are nici un chef să promoveze educaţia; se aleargă cu disperare după diplome şi posturi, dar niciodată nu-şi găsesc timp pentru un buget sănătos, pentru principii sănătoase; clamează demagogic valorile unei educaţii naţionale (care or fi alea?), dar nu se sfiesc să promoveze „nesănătos“ mediocritatea. Or, ultimii „int
