"Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de la Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia..." - o anomalie a istoriei care ne-a lovit cu harapnicul nedreptăţii. Asta este imaginea pe care o conturează şi Mihai Eminescu, într-unul dintre articolele sale din ziarul "Timpul" (1878), la puţină vreme după ce, în iulie, la conferinţa ambasadorilor de la Berlin, Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu încercaseră zadarnic să-i convingă pe oficialii europeni că România avea dreptul la o reparaţie, că Basarabia trebuia întoarsă la trupul ţării. Rezultatul, absolut neverosimil, a fost acesta: încă o nedreptate. Cahulul, Ismailul şi Bolgradul (Cetatea Albă), care încă mai ţineau de "acasa" românească, au fost şi ele smulse şi cedate ţarului.
Despre această a doua smulgere a Basarabiei scrie, într-un articol publicat în "Dimineaţa" din 16 mai 1912, Constantin V. Obedeanu. Şi tot el mai notează: "De mult presa a anunţat că în Rusia se pregătesc mari serbări pentru împlinirea a o sută de ani de la încorporarea Basarabiei la imperiul moscovit. Negreşit că un asemenea jubileu, oricât de apatici am fi, nu poate să ne facă plăcere. În orice caz, e şi ceva nou, căci nu ne aducem aminte ca Austria să fi sărbătorit aniversarea luării Bucovinei sau noi pe a Dobrogei, deoarece nu trebuiesc în cap o sută de ani, dacă vrei să jubilezi o aniversare, se poate face şi la 25 de ani, ca şi la 50, ca şi la o sută etc. E chestia, însă, că dacă nu s-au serbat aceste aniversări, a fost la mijloc un sentiment de delicateţe, de reciprocitate diplomatică, căci nu s-a voit să se atingă amorul propriu. E destul de dureros pentru o naţiune când îşi pierde o bucată din patrimoniul ei şi e silită să şi-o rupă de la sân, încât mare răutate trebuie să aibă cel ce a luat-o ca la nu ştiu câţi ani să-ţi aducă aminte ac