Acum sînt în faza a treia. În prima, voiam să ştiu cum era să te uiţi la televizor în România înainte de 1984. Şi, în a doua fază, am aflat. Apucasem ca prin vis un Revelion al tineretului pe 2 (cu Semnal M, „La fereastra ta“), Olimpiada de la Los Angeles din ’84, nişte Dallas, Omul din Atlantis şi nişte Şlagăre în devenire (pînă şi alea interzise din 1987, deci pînă şi alea!!!). Despre ce a fost înainte, v-aş spune pe scurt că a început cam în doru’ lelii, fără logistică. Dar trebuia să înceapă, pentru că în ultima parte a anilor ’50 toate ţările comuniste îşi fac televiziune (doar albanezii au aşteptat pînă în 1968). Televiziunea a fost la început un fel de cinema vorbit, cu multe transmisii în direct pentru că nu se putea înregistra pe vremea aia. Emisiunile începeau cînd voiau ele şi se întrerupeau des pentru că nu se putea altfel.
O primă faimă are un concurs inter-regiuni, Dialog la distanţă, din care se mai păstrează în arhivă o ediţie din 1967, cu regiunile Braşov şi Galaţi concurente. Fiecare dădea un spectacol de muzică populară, „cultă“ şi uşoară; se răspundea la întrebări de cultură generală; totul dura cam două ore, iar studioul bucureştean organiza un fel de duplex cu locaţiile „din teritoriu“, acolo unde era posibil. Prezentatorii erau destul de timizi (aici se lansează Ion Besoiu, de pildă, pe atunci actor la Sibiu) şi vorbeau destul de şablonard, dar existau şi numere de umor. Era un show de recucerire a României de către români, cum ar spune unii, dar unul prea puţin ideologic în raport cu intenţiile de mai încolo ale lu’ Tovărăşu. În ediţia despre care vorbesc, cîştigă Braşovul tocmai pentru că Galaţiul prezintă în final un număr de coregrafie proletcultistă pe care juriul regiunilor îl depunctează drastic. Era ceva asemănător cu spectacolele omagiale de mai încolo, dar atunci îţi spuneai că s-a terminat.
DE ACELASI AUTOR Pledoarie
