În ultimul deceniu al comunismului românesc, două erau muzicile care dominau peisajul sonor al radioului şi al televiziunii de stat: muzica populară şi muzica uşoară. Muzica populară, pretinsă a fi reprezentanta muzicilor tradiţionale, era în fapt un produs nou, rezultat dintr-o puternică intervenţie asupra muzicilor ţărăneşti. Intervenţiile erau menite să înzestreze această muzică cu calităţile pe care regimul politic al vremii le aprecia: uniformitate perfectă, acurateţe pedantă, forţă şi dinamism frenetic. Muzica uşoară era versiunea locală – de asemenea controlată şi dirijată pentru a nu purta mesaje potenţial maligne – a pop-ului european la modă, cu influenţe venite mai ales din spaţiul latin: Franţa sau Italia. În amîndouă categoriile muzicale erau încorporate, în mod obligatoriu, cîntece care prin versuri ţinteau în mod direct lauda sistemul politic al vremii: unicul Partid şi marele Conducător. Statul controla direct programele de televiziune şi radio sau publicarea de discuri de către Electrecord – singura casă de producţie a timpului –, dar exercita şi puternice presiuni pentru controlarea muzicilor performate în afara mediilor: la restaurante şi cîrciumi, de pildă, sau chiar la petrecerile de nuntă.

În acest peisaj, trebuie să înţelegem apariţia unor muzici care căutau libertatea de exprimare, alternativa la discursul muzical oficial. Mai întîi, către sfîrşitul anilor ’70, „folclorul de stat“ (sintagmă folosită de etnomuzicologul elveţian Laurent Aubert) se va confrunta cu apariţia unei muzici de metisaj pan-balcanic, marcată îndeosebi de „novocomponovana muzika“ iugoslavă – cea devenită, într-o etapă mai tîrzie a existenţei sale, turbo-folk (adică versiunea iugoslavă a manelei româneşti). Atît oficialii, cît şi românii de rînd o numesc, ca şi acum, „bănăţeană“, „sîrbească“ sau „bănăţeană sîrbească“. Aceasta este, de fapt, muzica cu specific naţ