Poate ca eroul sublim al fanteziei mele infantile - Catandrescu - ar fi fost dat uitarii, daca, de o vreme, exercitiul apropiatului vot nu mi l-ar fi adus, simbolic, in memorie. Simpaticii exponenti ai "clasei politice" autohtone au inceput discret sa-si faca publicitate, stiut fiind ca, din aceasta toamna, in lumina ultimelor intamplari guvernamentale, nu vor mai putea miza (nici unii, nici altii) pe promisiuni pentru retardati. Bunica mea paterna avea slabiciune pentru o veche zicala romaneasca: „Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". De obicei, prin intermediul subtilei observatii, batrana incerca sa-mi corecteze stangaciile si excesele de neindemanare, inevitabile pentru varsta mea prescolara, de la inceputul anilor saptezeci. Daca demontam vreo masinuta (cu destula dibacie si repeziciune, in faza initiala), iar apoi incercam (cu greu) sa o reasamblez, punandu-i rotile aiurea si portierele asijderea, auzeam implacabilul: „Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". Daca smulgeam capul vreunui „maimutoi" de cauciuc si, ulterior, il indesam grotesc pe umerii lui pirpirii, urma, desigur: „Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". In sfarsit, daca ma straduiam sa curat cuvertura de firimiturile cazute de la napolitana Danut, aruncandu-le direct pe jos, ochiul de vultur ma fixa necrutator, iar in urechi imi rasuna o muzica binecunoscuta: „Na-ti-o buna, ca ti-am dres-o!". Privind lucrurile retrospectiv, cu experienta adultului traitor in capitalism, pot spune ca, pe la cinci ani, expresia devenise un autentic „slogan" si, totodata, un veritabil „brand" al universului meu infantil. Problema e insa alta. Fie din cauza otitelor repetate, de la debutul vietii mele, fie din cauza protezei dentare a bunicii, proteza care, de altfel, i-a jucat feste pana la venerabila varsta de nouazeci si unu de ani (cand, din nefericire, ne-a parasit), obligand-o sa pronunte prescurtarea numelui faimosului Combinat