Cînd alţii fugeau spre Barcelona sau Madrid, el pleca în Serie B cu Juve. S-a retras înainte să devină o povară cu nume de legendă
Del Piero s-a retras, Van Nistelrooy s-a retras şi el. Inzaghi, Gattuso, Zambrotta şi Nesta şi-au luat adio de la Milan şi de la fotbal. United şi-a luat adio de la titlu, iar City l-a cîştigat, prilej pentru genialul Tevez să-i ureze ceva lui Sir Alex: “R.I.P. Fergie!” Exceptînd tîmpenia afişată de argentinianul noii campioane a Angliei, lumea fotbalului a trăit despărţirea de nişte mari jucători cu tristeţe şi melancolie. A fost un sfîrşit de săptămînă cu multe lacrimi, care au udat atît gazonul, cît şi cimentul tribunelor.
Nu aş vrea să insist asupra mesajului transmis de Tevez. Nici foarte mult asupra deciziei milaniştilor mei dragi de a-şi odihni, în sfîrşit, ciolanele glorioase, dar atît de bătrîne. La rossoneri era ceva care începuse să semene a instituţie geriatrică, aşa că oricît de dureroasă a fost despărţirea, regretul care rămîne este acela că nu s-a produs mai repede. Sau că nu a fost impusă în urmă cu cîţiva ani de Galliani. Aş fi zis de însuşi Berlusconi, dar se pare că miliardarul organizator de orgii şi amator de operaţii estetice a fost chiar promotorul stilului vintage la Milan.
Del Piero a trimis şi el un mesaj către suporterii lui Juventus. Un mesaj asupra căruia merită să zăbovim. După 704 meciuri şi 19 ani petrecuţi în tricoul lui Juve, atacantul de 37 de ani a simţit că e timpul să se oprească. Nu a fost povară nici o secundă pentru echipa căreia i-a dăruit cei mai frumoşi ani. A văzut cum vin şi pleacă antrenori, cum apar şi se duc generaţii de jucători. A supravieţuit modelor, a fost renegat, apoi adulat. A fost uitat şi a fost salvator. Şi-a ucis naţionala în finala Euro 2000, cînd a ratat în două rînduri golul desprinderii de Franţa. A înscris, în schimb, un gol în poarta Germaniei în semif
