Noua frontieră a spaţiului sacru este arhitectura memoriei. În ultimele decenii, construirea de memoriale, monumente, locuri de reculegere, amplasarea de inscripţii comemorative a atins un apogeu. În chip consistent, putem plasa începuturile acestui gen arhitectural în trena Primului Război Mondial. Atrocităţile de atunci, numărul enorm de morţi pentru cauze puţin înţelese, precum şi caracterul mondial al războiului au dus la necesitatea de a sistematiza instituţia aducerii aminte publice, ritualizate. Pentru multe dintre statele nou apărute (sau, oricum, reconfigurate) după Primul Război Mondial, acest mod de a marca locurile de bătălie a reprezentat şi o contribuţie la procesul de constituire, redesenare sau consolidare a identităţii naţionale. De asemenea, cimitirele militare au reprezentat şi moduri de a vindeca o parte dintre traumele colective ale foştilor inamici. Îngroparea în cîmpuri separate, dar împreună, în aceleaşi cimitire, adunaţi sub o aceeaşi cruce, a adus (aduce încă) aminte de futilitatea violenţei între comunităţile umane.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, acelaşi proces de rememorare nu a mai produs structuri de amploarea celor născute din primul. Nu repetarea arhitecturii eroice, post-religioase, a memorialelor Primului Război Mondial, precum maiestuoasele structuri ale lui Sir E. Lutyens sau precum Mausoleul de la Mărăşeşti în România, impresionează acum; în special în ţările lagărului socialist, arhitectura memoriei este infestată de propaganda comunistă, fără însă ca aceasta să fie capabilă de a produce şi o expresie alternativă. Sergiusz Michalski a explicat suficient istoria acestor monumente din ţările blocului estic în remarcabila sa istorie a întregului fenomen al monumentalizării. Mult mai interesante, din acest punct de vedere, memorialele americane dedicate WWII (http://wwiimemorial.com/) (2004), Războiului din Coreea (h