Asupra viitorului unui ins e mai prudent să nu ne pronunţăm, întrucît fiecare subiect are traiectoria şi destinul său. (De aceea, sînt tragicomice proiectele personale pe termen foarte lung pe care ni le facem, ca şi cum am putea controla sută la sută parcursul lor de îndeplinire.) Dar în ceea ce priveşte tabloul perspectivei unei generaţii există şi premise, şi condiţii operaţionale pentru a-l contura.

S-a discutat, mult, despre „generaţia războiului” ori „generaţia întreruptă” (Geo Dumitrescu, Ion Caraion şi ceilalţi). S-a vorbit, abundent, despre generaţia ’60, apoi despre „optzecişti”, mai încoace despre „nouăzecişti” şi „douămiişti”, ca şi cum, fix la zece ani, o nouă generaţie literară iese în arenă, „ocupă” deceniul şi apoi lasă locul liber pentru generaţia următoare. Ceea ce face diferenţa între generaţiile literare este, după mine, chiar unghiul specific de înţelegere a literarului (poeticului, prozasticului, interferenţelor dintre ele), dezvoltînd, pe cale de consecinţă, un concept şi un discurs artistic nou.

Dar să ieşim puţin din literatură pentru a observa terenul mai larg în care aceasta se infiltrează. Viitorul generaţiei celor născuţi între 1968 şi 1977 este, pe cît se poate omeneşte prevedea, unul fast, la antipodul celui al generaţiei războiului, ghinionistă istoric. Ei erau foarte tineri şi formaţi în libertatea epocii interbelice cînd au venit, în suită, dictaturile de dreapta, războiul mondial, totalitarismul de stînga întins, în România, pe patru decenii. Noi, în schimb, eram foarte tineri şi încă nedeformaţi de acest totalitarism comunist atunci cînd a venit, spre incredibila noastră baftă, ruptura din decembrie 1989.

Libertatea este pentru noi, ca şi pentru generaţiile precedente, ceva foarte preţios şi, într-un anume sens, extraordinar. Celor veniţi după noi nu le spune mare lucru, fiindcă au făcut ochi în aerul ei. La a