Prima zi a Competiţiei 2012 s-ar putea numi Ziua Extremelor! Ziua în care au fost proiectate două filme atît de diferite, de parcă ar fi venit de pe planete diferite. Şi, din multe puncte de vedere, chiar veneau! Unul – din America anilor ’60, altul din Egiptul lui 2011, unul ieşit din mantaua marelui cinema de autor, altul – din mantaua scoasă de la naftalină a filmului de propagandă.

Primul s-a numit „Moonrise Kingdom”, şi aparţine unui încă tînăr (43) cineast independent american, foarte iubit de cinefili, Wes Anderson. De mulţi ani n-a mai avut Cannes-ul o deschidere atît de rafinată; la majoritatea ediţiilor, „filmul de deschidere” a fost o superproducţie destinată marelui public, proiectată în afara competiţiei. De astă dată festivalul a plonjat direct în competiţie, şi direct cu un film de autor, cu acest „Moonrise Kingdom” fără de care, în principiu, viitorul palmares ar fi greu de imaginat.

Preşedintele juriului, Nanni Moretti, spunea că aşteaptă să vadă, la Cannes, altfel de filme decît cele pe care le-a mai tot văzut de cincizeci de mii de ori! Dacă ar fi atît de simplu!

De la prima secvenţă, de la prima mişcare de aparat, „Moonrise Kingdom” iradiază originalitate. Prospeţime. Clasă. Într-un creuzet absurd, de „genuri proxime”, ar încăpea, poate, un pic de Tim Burton, un pic de Salinger, un pic de „Micul Prinţ”, un pic de „Să ucizi o pasăre cîntătoare”, şi alte prafuri de stele care ar trimite, toate, spre acelaşi inepuizabil mit al Copilăriei. Anderson, despărţit doar de o literă de Andersen, are voluptatea poveştii, spusă cît mai cinematografic cu putinţă: într-o „lume ruptă de lume”, pe o insulă din New England, peste care se revarsă potopuri şi uragane - dar numai pentru ca soarele să strălucească mai puternic după aceea, într-o lume pe cît de confortabilă pe atît de conformistă şi de falsă şi de opacă, în esenţa ei, do