Sfârşitul lumii nu se mai amână pentru luna decembrie, sfârşitul lumii a avut deja loc. După cum ştim de la un înţelept britanic, fotbalul s-ar putea să fie mai important decât viaţa. Şi ce să scrii când Del Piero şi Inzaghi pleacă îmbătrâniţi, dar fericiţi şi bogaţi, acasă? Scrii rânduri ca acestea (patetice, ca tot ce e sincer) pentru cei care au copilărit în anii '90, ajunşi acum să îşi fi epuizat primele decenii obsedante. Când se retrag fotbalişti ca Del Piero şi Inzaghi, din care, nesocotind toate poruncile, ţi-ai făcut chipuri cioplite, e cuminte să constaţi că, oficial, copilăria, deci lumea întreagă, ţi s-a încheiat. Este vulgar să insişti că fotbalul e, totuşi, artă şi că Del Piero a fost unul dintre acei artişti rari care şi-au etalat fără orgoliu întreaga frumuseţe? Italienii i-au spus „Il Pinturicchio", ca renascentistului Bernardino di Betto. Au trecut 499 de ani de când primul „Pinturicchio" a murit şi miracolele sunt încă la locul lor. Privindu-i tablourile nu ştii nici acum unde se termina pământul şi unde începea cerul. Aşa pictau şi încă mai pictează geniile. Şi în opera lui Del Piero sunt tuşe care ar fi firesc să îi poarte de acum înainte numele - lobul, de exemplu. Ne va lipsi Ale în tricoul lui în alb şi în negru, în definitiv gratii, graţii, graniţe ale unei singure iubiri, căci Del Piero, artistul, a fost omul unei singure iubiri. Şi cine, în secolul XX şi chiar mai târziu, în secolul XXI, rămâne până la capăt cu prima iubire? Şi cine naiba în timpul ăsta mai are curaj să poarte favoriţi? Şi cine mai aleargă cu limba scoasă spre galerie fără să fie ridicol?
Ne va lipsi şi Inzaghi, aşa arogant cum era, cu caracterul său leonin, lenevind în careu, la umbra unui gol. Lui, italienii i-au spus, cu respect înfiorat, „Canibalul". Şi e adevărat, Pippo înscria ca şi cum ar fi ucis sau ca şi cum s-ar fi îmbogăţit, întotdeauna fără scru
