"The more voices you hear, the more they become silence"/Cu cat mai multe voci auzi, cu atat ele se transforma in tacere", suna koanul cu care Apichatpong Weerasethakul a intampinat Cannes-ul in acest an. Pana la urma, poate ca thailandezul (care a luat Palme d'Or-ul in urma cu doi ani) are dreptate. Festivalul a devenit prea mare pentru ca atatea voci sa ramana distincte. Dar cum sa ratezi inca o editie?
De cand vin la Cannes, nu de mult totusi, e prima data cand vad atat de multa lume inca din prima zi. In avionul care m-a adus de la Paris la Nisa un francez a spus ca toate cursele, indiferent de pe ce aeroport parizian, sunt pline spre Nisa.
De ce ma mai mir? Aeroportul Henri Coanda era atat de animat la ora 5 dimineata de parca existau curse amanate. Si, tot ca un semn ca acesta e pe undeva un efect al crizei, restaurantul Delices Yang, unde mancam repede, bine si ieftin pe langa Palatul Festivalului in anii trecuti, s-a tranformat acum in ceva scump si gol, cu scaune mari de lemn si atmosfera de nunta trista.
In rest, e bine. Parca editia a 64-a s-a terminat luna trecuta. Si nu degeaba lumea inca discuta despre editia de anul trecut. Vom spune poate si in 27 mai, cand se inchide in acest an festivalul, ca editia cu numarul 64 a fost una dintre cele mai bune din ultimii ani.
Inca se aminteste despre "The Artist", nu pentru ca Berenice Bejo a fost maestrul de ceremonii al galei de deschidere, inca se vorbeste despre "Melancholia", "Le gamin au velo" si chiar si despre "The Tree of Life". Iar acest lucru nu se obisnuieste. O editie e ingropata cand urmatoarea debuteaza. Ne amintim decorul, Croazeta, personalul Palatului Festivalului, imbracat in bej - dar nu ne amintim filmele. Suntem virgini, gata sa primim filme noi.
De aici toata nebunia Cannes-ului - sa fii primul care vede filmul lui Jacques Audiard, sa
