„Le Havre“, noul film al celui mai iubit regizor finlandez, Aki Kaurismäki, abordează într-un mod neconvenţional viaţa în marele port de pe coasta normandă.
CRONICĂ DE FILM
Grijuliu cu clasificarea operei sale, reputatul regizor originar din „ţara celor o mie de lacuri" consideră „Le Havre" ca fiind prima parte a unei trilogii despre viaţa în porturi.
Bineînţeles, nu vom avea de-a face cu eforturi de tip documentar - la care, de la „Pescadoare" al lui John Grierson încoace, acest mediu, uman şi profesional, s-a pretat de minune -, ci cu abordări cu totul atipice, aşa cum ne-a obişnuit finlandezul, posesor al uneia dintre cele mai originale voci din istoria cinematografului.
La o primă vedere - dar doar la o primă vedere -, „Le Havre" pare a bifa o temă importantă de pe agenda actuală a „corectitudinii politice": simpatia faţă de imigraţia ilegală (nu altfel procedase şi românul Marian Crişan, oferind, cu „Morgen", o dramă extrem de solidă).
Dacă la mijloc se mai află şi un copil (de culoare, cum e cazul aici), impresia produsă este asigurată, teoretic nici nu mai trebuie să mişti ceva. De fapt, acesta - subiectul „corect politic" - este lucrul cel mai puţin important în „Le Havre".
Doi copii
Povestea e simplă: un fost scriitor, Marcel Marx, trăieşte acum în marele port normand, unde-şi câştigă existenţa ca umil lustragiu (lipsit de succes, de altfel).
Întâmplător, ajunge să aibă grijă de un băieţel african, care se ascunde de poliţie şi vrea să ajungă la Londra, pentru a-şi regăsi familia. Bătrânul (pentru că avem de-a face cu un om în vârstă) se dedică în mod inexplicabil ajutorării micului său prieten, deşi soţia sa se află în această perioadă internată în spital şi pare să sufere de o boală incurabilă.
Dar Marcel, după cum spune femeia, este doar un copil mare. În cele din urmă, în favoarea copilului năpăs