Întors la birou, după mai multe săptămâni de vacanță, găsesc și o scrisoare expediată din Portugalia, Hotel Dom Henrique, Porto, Rua Guedos de Azevedo 179. Potrivit ștampilei poștale, scrisoarea a fost trimisă în ziua de 28 martie. Iată conținutul ei:

“Când va sosi momentul acela de dinainte de (spațiu alb, nota mea, DT) și îmi vei cere iertare (fie și numai în gând), să știi că eu te-am iertat de mult: poți muri liniștit.

Mai greu va fi însă să trăiești, cât ți-o mai fi dat să trăiești: singur, întunecat, frustrat, deformat, desfigurat, chinuit și chircit sub uriașa forță de automutilare și autodistrugere care te stăpânește.

Acesta este adevăratul tău sfârșit.

Oricum ar fi, eu nu-mi reneg prietenii și nu le voi face rău niciodată. Dimpotrivă: nu-ți voi mulțumi niciodată îndeajuns pentru existența ta pe care am crezut-o perfectă și care m-a ajutat enorm. În rest, rămâne cum am stabilit.

Se apropie Săptămâna Patimilor. Poate că iconița aceea de la botez pe care o porți cu tine tot timpul mai are putere să mai pâlpâie și – asemenea orbilor rătăcitori prin lume – să mai poți zări, fie și confuz, un strop de lumină.

Cristos va învia!”

Deși scrisoarea nu este semnată, identitatea expeditoarei este certă: Rapandula.

O persoană care, timp de unsprezece luni pe an, este și proprietara, și contabila, și lucrătoarea bordelului, după care, pentru o lună, se retrage la mănăstrire, de unde revine la activitatea de bază nu poate trezi decât zâmbete de gheață.

Recomand structurilor care folosesc asemenea edecuri să le retragă definitiv la vatră și să le asigure ajutorul medical de care, prea evident, au nevoie.

Unele misiuni reușesc. Aceasta a eșuat. Dacă raportul spune ”misiune îndeplinită”, el nu face nici doi bani.

Cât mai am de trăit, numai Dumnezeu știe. Cu cine trăiesc, numai eu hotărăsc.

Colectarea de informaț