După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?
La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu fotbalul, îmi povestea cum cei doi băieţi ai săi o bat încontinuu la cap să-i ducă la un meci pe Arena Naţională. Şi m-a întrebat, ştiind că urmează Steaua - Dinamo şi apoi finala Cupei, dacă pot s-o ajut să cumpere 4 bilete la fiecare dintre cele două meciuri. Am întrebat-o ce vîrstă au cei doi băieţi şi am aflat că unul are 5 ani, iar celălalt 7. Am sfătuit-o, fără să mă gîndesc prea mult, să aştepte totuşi alte ocazii. Explicîndu-i că ambele meciuri au mai multe şanse să se transforme în show-uri dizgraţioase decît în evenimente memorabile şi că şi-ar asuma un risc inutil ca băieţii săi să se confrunte cu realitatea stadioanelor noastre. Am greşit cumva?
Finala Europa League a fost un excepţional motor de promovare a fotbalului. Partida în sine, dar mai ales ceea ce s-a întîmplat în jurul ei. Atmosfera din stadion, felul în care s-a comportat publicul, spectacolul străzii. O ştachetă destul de înaltă, la care cele două finale care urmează pe Arena Naţională vor ajunge cu mare greutate.
Nu intră în discuţie calitatea fotbalului. Nu poţi fi stupid să le ceri fotbaliştilor lui Dinamo să joace precum cei de la Atletico, deşi culorile echipamentelor sînt aceleaşi. Nu poţi fi stupid să compari reuşitele fotbaliştilor de la Steaua cu cele ale bascilor. Discutăm totuşi de un alt nivel. Poţi totuşi să le ceri să încerce să joace fotbal, nu să-l mimeze, să încerce să se comporte civilizat, nu să derapeze în golănisme, să încerce să lase în pace arbitrul, mai ales că e străin, nu să-l terorizeze, poţi totuşi să le ceri să se respecte, ca nişte oameni ce fac aceeaşi meserie, nu să aştepte prima ocaz
