Traian Basescu este intr-un fel de concediu de odihna prelungit, desi pe ici pe colo, premierul ne mai spune ca a stat de vorba cu el.
E bine, cel putin avem siguranta ca traieste, e bine sanatos si isi vede in continuare de functie in limitele legii.
Faptul ca de la festivitatea de investire a Guvernului Ponta nimeni nu l-a mai vazut, vocea sa nu a mai spart niciun microfon si privirea sa nu a mai sfredelit pe niciun reporter - toate aceste consecinte ale retragerii sale in varful dealului Cotroceni sunt un semn bun.
Despre PDL nu s-a mai auzit nici atat. Ca si cum ar fi intrat intr-o hibernare unde sa isi linga ranile si sa astepte sa-i ierte lumea pentru toate netrebniciile facute in ultimii trei ani. Si cate nu au facut!
Din nefericire pentru PDL, au mai ramas cateva simboluri dezastruoase - o Roberta Anastase la Parlament, o Udrea la PDL Bucuresti sau un Boc intins ca-n vremurile bune intre Cluj si Bucuresti. Daca Udrea exprima cel mai bine motivele pentru care PDL a ajuns o rusine nationala, Anastase poate folosi drept exemplu pentru goliciunea maxima cocotata in varful statului.
Intre ele se asaza Emil Boc pentru a defini ideea in sine de obedienta. Nu slugarnicia fata de presedinte a fost pana la urma marea problema a fostului premier si a partidului sau, ci lipsa de viata pe care a afisat-o intreaga Putere in ultimii ani. Ca si cum aveam in fata niste calculatoare fara personalitate, niste roboti fara personalitate.
Acum insa partidul poate sa respire. Are sansa sa invete sa mearga din nou pe propriile picioare. Trebuie doar sa nu faca miscari bruste. Isi poate rupe gatul precum un bebeles.
Aflandu-se intr-o situatie paradoxala - nu pot critica Puterea pentru ca asta ar inseamna sa isi critice masurile luate (ori nu) chiar de ei pana acum - PDL are o singura optiune: sa taca