Scumpa revista "Formula AS",
Sunt o fetita, Oana, in varsta de 12 ani. Citesc cu deosebita placere revista dvs., si de aceea mi-am propus sa va scriu la rubrica "Din lumea necuvantatoarelor". Iata povestea mea: ...Era iarna cand tata a adus acasa un ghemotoc cafeniu, din care nu se vedeau decat ochisorii dulci, care ar fi vrut sa-ti vorbeasca: "Ham, ham! Eu sunt Elzica! Tu cine esti? Mamica mea?". In loc de raspuns, eu si cu mama am mangaiat-o si i-am dat lapte. In timp ce dulceata lipaia fericita, tata ne-a explicat: "Este un pui de lup. Chiar un caine-lup veritabil". In noaptea aceea eu n-am dormit. Am mangaiat-o pe Elza toata noaptea, deoarece schelalaia dupa mamica ei. Apoi s-a obisnuit. In fiecare zi ma jucam cu noua mea prietena, ne pupam reciproc, mancam impreuna cartofi prajiti la... televizor. Elzei ii placea foarte mult la televizor, "canta" cu labutele ei nesigure pe orga mea, iar seara era paznic. Dar, din pacate, toate astea au luat sfarsit cand, la amenintari de genul "o otravesc pe javra", venite din partea unui vecin morocanos, a trebuit s-o ducem pe Elzica la curte. Avea deja 6 luni cand m-am despartit de ea. Dar n-a fost o tragedie, fiindca a luat-o cineva din vecini si, cand mergeam s-o vizitam si s-o plimbam, ea sarea pe noi, ne lingea, latra fericita, uita de "stapanul de la curte". Elza era tot a noastra! Dar totul era prea frumos ca sa ramana asa. O stiam bine cu totii: Elza avea 5 ani... si multi dusmani, oameni rai care n-o suportau. Asa ca intr-o zi am gasit-o lungita pe pamant, cu spume la gura. Elza, scumpa noastra Elza, fusese otravita!
Dar viata merge mai departe! De o luna, la bunica mea s-a instalat comod un ghemotoc negru, adica, dupa cum glumim eu si mama, "o tentativa de catel". O cheama Mura. E neagra si dulce. Elzica era cafenie...
In incheiere, va rog sa publicati aceasta scrisoare in memoria scumpei noastre
