– Stimate d-le Alex Ştefănescu, mai credeţi în renaşterea literaturii? Vă pun această întrebare fiindcă astăzi publicitatea, artele vizuale, diversele sporturi şi show-uri au împins literatura la margine, iar scrisul suportă mutaţii înfiorătoare, ce proliferează nestingherite pe internet.
– Da, cred. Dar nu spun asta ca să-mi fac singur curaj sau ca să fiu politicos cu dv. (optimismul e o formă de a fi politicos). Chiar cred. Câtă vreme oamenii vor folosi cuvintele ca să comunice între ei, va apărea şi va reapărea mereu tentaţia de a le folosi şi neconvenţional, pentru a-i amuza pe cei din jur, pentru a-i emoţiona, pentru a-i angaja într-un joc etc.. Până şi semafoarele se plictisesc să transmită mereu aceleaşi mesaje (de altfel, absolut necesare). Am văzut cu ochii mei cum unul de pe Calea Victoriei şi-a aprins simultan luminile roşie şi verde, tocmai când se pregătea să treacă strada o fată frumoasă. Era un îndemn jucăuş- tandru, „poţi să treci, poţi să şi nu treci”, de genul celui din versurile populare: „Du-te-ncolo,/ Vino-ncoace,/ Lasă-mă/ Şi nu-mi da pace!”
– De ce aţi lansat acum câţiva ani un fel de apel disperat: „Caut un scriitor genial”?
– Mă exasperează mediocritatea literaturii române de azi, nu aceea practicată cu candoare, ci aceea care a devenit un fel de program estetic al tinerei generaţii. Acum câţiva ani elevii de liceu, indignaţi că li se cere să înveţe prea mult, au făcut o demonstraţie, purtând pe piept pancarte pe care scria. „Nu suntem genii!”. Am reacţionat atunci printr-un articol: „Să vă fie ruşine că nu sunteţi genii!”
Cum naiba să ai şaptesprezece ani şi să nu fii geniu?! Iar dacă totuşi se întâmplă să nu fii, suferă în tăcere, nu ieşi pe stradă să te lauzi cu mediocritatea ta!
– Dacă ne-am imagina literatura ca pe-o imensă pădure, atunci un scriitor genial ar putea fi comparat cu un arbore
