Radu Mareş, Deplasarea spre roşu,

Iaşi, Editura Polirom, Colecţia Fiction Ltd., 2012

Nu mult îi lipseşte noului roman al lui Radu Mareş pentru a fi o carte foarte bună. Defectul ei principal, ca s-o spunem de la început, este construcţia: o povestire în ramă alcătuită, cu totul, din scrisori adresate de un tată fiului său.

Legătura dintre „ramă” şi tablou este însă una slabă; preambulul, prea lung şi insuficient închegat, reprezintă relatarea vizitelor la un orfelinat, la începutul anilor ’90, pe care Romi, tatăl-narator, le face la iniţiativa lui Alin Sârbu, un personaj cam înceţoşat, dar bine orientat în cotidian. Prezentându-l pe Sârbu, naratorul se întoarce în zilele Revoluţiei, prilej de a reda atmosfera acelor zile aşa cum se simţea de către nişte oameni obişnuiţi dintr-un oraş de provincie. La orfelinat Romi o cunoaşte pe Diana, o englezoaică venită în România pentru copiii orfani ale căror imagini înduioşaseră întreaga Europă. La îndemnurile, chiar insistenţele lui Sârbu, Romi o va invita pe Diana să iasă în oraş. Aflăm din parantezele pe care povestitorul le tot face că se găseşte, de multă vreme deja, într-o stare sufletească deplorabilă, că alcoolismul îi e aproape, din cauză că soţia îl părăsise, rămânând în Germania. Întâlnirea cu englezoaica se lasă cu o invitaţie acasă la el pentru un pahar de tărie. Conversaţia se prelungeşte preţ de mai multe pahare, ea fiind şi pretextul pentru cele două poveşti „incluse”, pe care şi le spun unul altuia: a Dianei şi a lui Romi. Aici sunt mai clar vizibile defectele cărţii: în primul rând, între cele două poveşti nu e nici o legătură şi preţ de 200 de pagini Diana nu mai apare deloc în roman decât pentru a ni se reaminti trucul narativ al „ramei”. În al doilea rând, formula narativă aleasă de autor presupune că povestea de viaţă a Dianei e o relatare la mâna a doua, făcută, în plus, după m