Dacă Festivalul FEST-FDR 2012 a fost dens, extrem de variat şi chiar stufos, pînă la a ne pierde între secţiuni şi a nu mai şti unde-i in-ul şi unde-ioff-ul, adică spectacolele aflate în concurs sau doar invitate, juriul internaţional şi-a făcut pe deplin datoria şi a pus în evidenţă două lucruri ce se impuneau pe zi ce trecea: „triumful“ teatrului documentar, cu tematică socială şi politică, şi în acelaşi timp situaţia fragilă a tinerei sau a noii dramaturgii, deşi în teatru, ca şi în viaţă, nimeni nu rămîne pentru mult timp cel mai tînăr... Dar se pun întrebările, după acest FEST-FDR 2012: oare vin, într-adevăr, mulţi dramaturgi tineri din urmă, valuri-valuri, şi ce aduc ei nou faţă de ceea ce s-a spus pînă acum? DramAcum s-a născut acum zece ani, dintr-o foame de text, tangaProject continuă pe linia unui adevăr social. Ce „steag“ va purta generaţia ce vine? Cele două premii ale festivalului au evidenţiat, de altfel, două spectacole-document, scrise şi cre­ate de către regizori. Premiul pentru Cea mai bună piesă românească nu s-a decernat anul acesta şi preşedintele acestui juriu, profesorul Nicolae Mandea, dascălul socratic al ultimelor generaţii de dramaturgi, este primul care ar fi dorit şi care a sperat să poată saluta o nouă scriitură printre cele 31 de texte primite. În lipsa unui cîştigător, a fost citită, în Sala Moruzan a Teatrului Național, o piesă (au şi piesele soarta lor) intitulată Jerry nu cîştigă întotdeauna de Cristian Todică. Tema aleasă a intimidat poate: „Îmbătrînirea activă şi solidaritatea între generaţii“, e greu uneori să scrii la comandă despre cum îţi iubeşti bunica, dar faptul că nu s-a putut nimic premia dintre cele 31 de texte e un serios semnal de alarmă. Mihaela Michailov se întreba, la una dintre întîlnirile festivalului, dacă un text poate să provoace noi realităţi de spectacol. Deocamdată, raportul mi se pare inversat. Parad