Întâmplător sau poate nu, schimbarea prefigurată de mai multă vreme la nivelul suprem al administraţiei din Pentagon coincide cu interesul sporit al muzicienilor noştri pentru cultura muzicală franceză.

Sper să dureze. Schimbarea plutea în aer atât la Paris cât şi la Bucureşti. Din păcate – trebuie să o recunosc – muzica franceză se constituie într-o realitate variabilă a vieţii noastre muzicale. Ne place sau nu, tipul de civilizaţie anglo-saxonă câştigă teren în spaţiul nostru public. Este un dat existenţial pe care îl contrazice tradiţia şi, în parte, gustul publicului nostru de concert, public de orientare tradiţionalistă, public care – nu pot să nu constat – se lasă uşor sedus de romantismul ceaikovskian sau de tradiţia clasico-romantică a muzicii germane.

Nu e rău. Dar nu e nici suficient.

Relativ recent, cel mai important program de muzică franceză ne-a fost oferit la Filarmonica bucureşteană, de dirijorul Christian Badea, anume un concert dedicat în întregime momentelor mari care au marcat evoluţia unei importante părţi a muzicii europene, pe o perioadă de aproape două sute de ani, începând cu mijlocul de secol XIX, de la Berlioz şi până la Olivier Messiaen, marea personalitate a muzicii europene din a doua jumătate a secolului trecut. Muzică puţin frecventată la noi, ciclul de cântece pentru soprană şi orchestră Nopţi de vară şi, respectiv, Ofrande uitate, au alternat cu creaţii bine vehiculate în spaţiul nostru de concert, cum sunt celebrele pagini datorate lui Maurice Ravel, anume Suita a 2-a de balet Daphnis şi Chloe şi popularul Bolero. În mod cert, Badea dispune de un elan interior atent gradat pe construcţia lucrării; dinamica muzicală este largă, coloritul timbral este bine stăpânit; şi totuşi, nu puţine sunt situaţiile în care tentaţia de a marca momentele paroxistice depăşeşte zona muzicii situându-se în vecinătatea aspec