În ziua de azi, când spui relaţie, imediat te gândeşti la una amoroasă. Pe mine nu mă duce mintea într-atât, recunosc. Aştept mereu precizări, ca să ştiu despre ce ascult şi dacă mai stau în discuţia aia ori o abandonez, cu tot cu participanţi. Însă nu sunt nici eu nevinovată, să ştii. Când spun relaţie, pe loc îmi vine în cap legătura maestru–ucenic. Sigur că n-am nicio explicaţie, deşi am căutat prin alea raţionale de-am ajuns la fundu’ sacului şi tot n-am găsit nimic. Dar ştii şi tu, că doar ţi-am spus de când am venit aici, că nu mă mai uit cu mare încredere la tipul ăsta de justificări. Şi cum subconştientul meu n-a învăţat până acum să vorbească frumos şi civilizat, ci numai să-şi urle sinele sporadic, n-am decât să accept că am eu o slăbiciune pentru maeştri şi discipoli poate pentru că am întâlnit în viaţa asta foarte mulţi oameni buni de-adevăratelea.
Mereu am stat bine cu zicerile de tot felul, dar n-am vreun merit în asta, doar mă bucur de-o memorie înspăimântătoare. Am prieteni care mă sună să mă-ntrebe ce-au făcut ei acum 15-20 de ani într-un anumit moment, că doar mi-au povestit, trebuie să ştiu, că ei au uitat. Şi ştiu, că n-am control asupra ei, n-o pot potoli cu nimic. Dacă mă pocneşte cândva Alzheimeru’, să nu te miri deloc, fiindcă s-or rupe odată şi rafturile alea grele şi numai aşa s-ar putea să şi scap. Una dintre zicerile astea de-ţi spusei că le ţiu zdravăn minte îi aparţine lui Mark Twain, om pe care eu îl apreciez şi ca scriitor, şi nu puţin, ba dimpotrivă. Are el ceva care-l face să fie pre inima mea. Poate stilul. Mark zicea odată, să n-aibi totuşi pretenţii de exactitate, că nu m-apuc acu’ să caut citate, doar povestim niţel, că oamenii cu adevărat mari sunt ăia care nu te fac niciodată să te simţi mic lângă ei. Şi care-ţi dau, fără să pună măsură, tot ce ştiu ei, ca pe apa bună şi sarea dulce.
N-are rost să intrăm în teori
