Cu mulţi ani în urmă am făcut o călătorie care m-a marcat, într-o ţară asiatică. Am rămas cu puternice impresii plăcute. Dar am avut şi o experienţă şocantă. Cumpăram diverse lucruri şi toate erau contrafăcute.

Ciocolata nu era ciocolată, bumbacul sută la sută de pe eticheta unei cămăşi sau a unui tricou nu era bumbac. Am intrat într-un magazin elegant şi, cu ajutorul gazdei mele de acolo, am cumpărat o brăţară pe care am plă- tit-o ca fiind o brăţară de aur, iar în ţară, când am verificat-o la un bijutier, s-a dovedit falsă. Am cumpărat şi o superbă pereche de pantofi de piele, cu asigurări din partea vânzătorului că e vorba de piele autentică, iar acasă, după doar câteva purtări, pantofii s-au stricat jalnic, ireparabil. Intrasem până peste cap într-o lume a simulacrelor. O lume de copii care imitau mai bine sau mai prost diverse modele, o lume în care ai fi zis că nimic nu este autentic, ci doar copie, simulare, contrafacere, imitaţie, plăsmuire, falsificare. Butaforie ieftină şi mai rău decât atât. Păstrarea aparenţei, a aparenţei originalului fără esenţa acestuia părea a constitui regula locului.

Mi-am adus aminte de acest episod acum, când la Bucureşti a izbucnit scandalul pricinuit de plagiatul fruntaşului PSD-ist din Bihor, nominalizat ca ministru al Învăţământului. (De altfel, acesta este şi subiectul editorialului semnat de Nicolae Manolescu în această pagină.) Cariera universitară a sa şi, deopotrivă, aceea a soţiei sale, dacă e să dăm crezare dezvăluirilor jurnalistice, s-au constituit şi prin metoda copypaste, o metodă foarte răspândită şi care ne plasează evident în acea lume a simulacrelor.

Între timp, lumea simulacrelor din ţara vizitată cândva de mine nu numai că s-a răspândit cam peste tot în lume, deci şi în Europa şi, desigur, în România, dar a şi căpătat, iată, o dimensiune nouă: de la universul obiectelor a cuprins u