Theo Guşat. Mă bucur că aţi publicat un roman cu un titlu interesant: Ţara mea nu are nume de femeie. Deşi am cunoscut femei care se numeau ca ţara noastră. Poezia însă n-o pot publica. Nu atît pentru că este prea lungă (11 000 de semne!!), ci mai ales pentru că nu prea seamănă a poezie. Judecaţi singur, recitindu-vă lucid, că doar sînteţi la Litere: De la discreţia frenetic stratificată cu formele esenţiale în tonul de fax: aşa este numit gândul de fundal semănând cu o întrebare. Una ar fi explicaţia comună: permanent ne simţim întrebaţi. Dacă asta e poezie, orice poate fi. Textul e lung, prolix, nu are nicio idee centrală sesizabilă şi nicio sintagmă memorabilă. Dacă pe dvs. vă înghesuie, cum mi se pare evident, formele amorfe (toate spun că formele amorfe au pregătit un bal care ne năpădeşte frust), pe mine mă năpădeşte frust ideea că nu ştiţi ce vreţi. Chiar şi mai sus aveţi dovada: ori sînt forme ori sînt a-morfe, deci taman forma le lipseşte? Cristalizaţi-vă, nu staţi amorf!

Aurelia Marin. Îmi trimiteţi pentru aducere la cunoştinţă şi speranţa unei lecturi plăcute, poemul Sintagma paşilor, apreciat cu MENŢIUNE la cel de al XXVIIlea Concurs mondial de poezie NOSSIDE - 2011, Italia, (Preşedinte fondator Pasquale Amato). Precizaţi că jurizarea a avut loc în noiembrie 2011). Vă mulţumesc şi vă felicit. Sînt în consens cu juriul: textul merită o menţiune, nu chiar un premiu, mai ales că începe cu un vers ce pare extras din cugetările lui Mao Tzedun: Pasul ar fi o limită dacă s-ar opri. În rest merge. Mi-a plăcut sintagma: miezul mucenicului opt. Opt din 40, desigur. Şi în italiană textul sună bine: sei solo un punto intersecando come una pallottola/ le osse incrociate della morte. Îl reproduc pentru că e o realizare şi meritaţi să vă bucuraţi cum se cuvine de acest succes. Perseveraţi şi să-mi spuneţi cînd veţi lua Marele Premiu, pe care vi-l doresc