Copil fiind şi învăţând eu la istorie despre ce şi cum cu geneza poporului român, am aflat despre bravii daci, care şi-au apărat cu vitejie şi fără frică de moarte vatra strămoşească şi, în egală măsură, despre cuceritorii romani, soldaţi bravi, conduşi de şi mai bravul împărat al lor, Marcus Ulpius Nerva Traianus, Traian adică pentru amici şi pentru versurile lui Andrei Mureşanu, care au devenit textul imnului nostru naţional. Reproduc strofa unde vine vorba despre împăratul roman:

"Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!"

Ei bine, imaginea pe care mi-o făurisem în minte despre bravul bărbat (al cărui sânge îmi curge prin mâini şi-al cărui nume îl ţineam în mare fală pentru că a fost triumfător în lupte) era una epopeică, glorioasă, grandioasă etc.

Asta până de curând, când am dat nas în nas cu Împăratul. Eu grăbeam pe Calea Victoriei (spre Caru' cu bere) în vreme ce Ulpius Nerva şedea pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. De fapt n-am dat chiar nas în nas şi asta fiindcă Împăratul odihnea cam pe a cincea treaptă a edificiului menţionat, astfel încât nasul meu se afla fix în dreptul, cum să zic, bărbăţiei sale. Care bărbăţie la alţii să fie!

Aşadar, m-am întâlnit cu eroul copilăriei mele, cu (aşa cum îi spune pe numele lui întreg în buletin) IMPERATOR CAESAR DIVI NERVAE FILIVS MARCVS VLPIVS NERVA TRAIANVS OPTIMVS AVGVSTVS FORTISSIMVS PRINCEPS GERMANICVS DACICVS PARTHICVS MAXIMVS. Cred că, dacă l-ar fi văzut în pielea goală, cum l-am văzut eu la Bucureşti, pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, contemporanii săi i-ar fi anulat cel puţin ultimul nume, Maximus. Sau, poate, riguroşi cum erau, romanii i-ar fi spus Minimus.

În fine, în ziua când m-am întâlnit cu Împăratul pe Calea