Naţionalismul establishmentului moscovit obişnuia să proiecteze încredere, siguranţă în capacitatea statului rus, în expansiunea sa teritorială şi în atractivitatea modelului său cultural. Problemele sistemului putinist au dus la mutaţii fundamentale în natura naţionalismului. Astăzi, este izolaţionist, defensiv, anti-imperial - şi anti-imigraţionist.

Interviu din Dosarul "Sistemul Putin", apărut în numărul 27 al FP România.

Fără doar şi poate, cariera politică a lui Putin s-a bazat pe exploatarea discursului naţionalist si patriotard din prima zi. De-altfel, venirea la putere a lui Putin s-a întâmplat pe valul reacţiei societăţii ruse la războiul din Cecenia. Putin a încercat întotdeuna să fie beneficiarul sentimentelor naţionaliste. El este adeptul unui tip de naţionalism expansionist, imperial, care presupune extinderea influenţei ruse în spaţiul fost sovietic şi asimilarea minorităţilor. În ultimii ani, însă, observăm ascensiunea unui naţionalism al ţapului ispăşitor, victimizator, orientat în primul rând împotriva imigranţilor. În esenţă, asistăm la o modernizare, o europenizare a naţionalismului rus.

Dacă naţionalismul britanic de acum 100 de ani era preocupat de naţiune, de imperiu, de „misiunea de civilizare” a barbarilor, acum naţionalismul european - cel din Franţa, Marea Britanie sau Olanda - este în primul rând anti-imigrant. Un exemplu interesant este chiar Le Pen, care şi-a început cariera luptând în Algeria, pentru ca aceasta să rămână parte din Imperiul Francez, pentru ca să-şi termine cariera pe o platformă care se opune venirii algerienilor în Franţa. Şi naţionalismul rus a intrat pe această traiectorie, în care dorinţa de expansiune este treptat înlocuită de dorinţa de a capitaliza politic sentimentele împotriva imigranţilor. În sine acest naţionalism defensiv, parohial denotă criza de încredere prin care trece astăzi Rusia, pentru