E o rutină ca, vorbind de tinereţea lui Schelling, să evoci căminul în care, împărţind aceeaşi cameră cu Hegel şi Hölderlin, şi-a petrecut anii de studenţie la Tübingen, după canonul sever al educaţiei clericale. Şi cum „Tübinger Stift“ (numele căminului) era doar una din fundaţiile protestante pe ale căror speze tinerii nemţi îşi primeau cizelarea, ochiul lui Nietzsche nu a ezitat să surprindă situaţia într-o formulă acidă, afirmînd că în Germania „die Philosophie durch Theologenblut verderbt ist“ (filosofia e alterată de sîngele teologilor).

Dincolo de maliţia de ţap persiflator a lui Nietzsche (de altfel el însuşi fiu de pastor), rămîne coincidenţa care a strîns, între aceiaşi pereţi, trei tineri care, pe cît de necopţi şi şovăielnici erau atunci, pe atît de adînc aveau să tulbure cultura Germaniei în următoarele decenii. Şi chiar dacă drumurile lor se vor rupe pînă la urmă (poetul murind nebun în casa de pe Neckar şi dialecticianul murind de holeră în plină glorie berlineză), toţi s-au desprins din acelaşi trunchi al spiritului şvab, un spirit care impunea prin perseverenţa unor oameni care nu numai că ştiau să se facă necesari, dar care, dacă mai primeau şi privilegiul unei sclipiri de spirit, puteau schimba istoria.

Spre deosebire de intensitatea relativ scurtă a vieţii celorlalţi doi comiletoni, destinul a fost îndurător cu Schelling: i-a supravieţuit lui Hegel peste două decenii, fără a reuşi însă să iasă din conul de umbră în care fascinaţia exercitată de demonul contradicţiilor i-a împins cariera universitară. Asta nu înseamnă că a fost victima prestigiului lui Hegel, ca în cazul lui Schopenhauer, ci doar că a fost un strălucit magistru a cărui influenţă asupra epocii nu a iradiat la scară naţională, Schelling fiind perceput mai mult ca profesor şi mai puţin ca autor de tomuri providenţiale. Tocmai de aceea, cînd avea să moară în 1854