1. Prima frază e capătul ghemului, Rebreanu avea dreptate. Ca la versuri. Nici o deosebire, din acest punct de vedere, între scrierea unui poem şi scrierea unui roman. Sau chiar a eseurilor ori studiilor. Prima frază ca îmbinare a materiei şi formei.

2. Nu uita ce-a făcut Tolstoi din Nataşa Rostova: o femeie grasă, şleampătă, care se ocupă de diareile copiilor ei. El ştia totul despre logica maculatoare şi creatoare a vieţii. Mergi cu ea, numai cu ea, niciodată cu moda.

3. Nu uita lecţia lui Caragiale: fără cofeturi.

4. Dacă n-ai ce spune, trebuie să taci. (Ceea ce dovedeşte că filosofii sînt şi ei buni la ceva: Wittgenstein, de pildă.) Platon avea dreptate, există un daimon care dictează, aşa că stai cu auzul la pîndă şi-ascultă vocea care e-n tine. Dacă vocea tace, taci dracului şi tu.

5. Nu scrie decît despre ceea ce ştii. Dacă, scriind, ajungi să formulezi ceva nou chiar şi pentru tine însăţi, înseamnă că un zeu mare a trecut prin preajmă şi te-a înşfăcat pentru o clipă de chică, spărgîndu-ţi coaja raţiunii ca pe-o găoace de ou şi eliberînd pentru o clipă esenţa a- şi i-raţională a lumii pe care inevitabil o porţi în tine. Treaba ta este să înveţi de la el.

6. Nu scrie decît adevărul. Deşi esteticienii spun că adevărul este o valoare exterioară artei, că arta are criteriul ei, estetic, nu uita că esteticul se împlineşte numai şi numai prin şi din aluviunile tuturor celorlalte valori. Ai grijă la adevărul spus pe jumătate, căci există un Dumnezeu al textelor care te va pedepsi amarnic pentru fiecare ciuntire a adevărului ca pentru un lucru făcut de mîntuială. Deci, fără reservatio mentalis.

7. Scriitorul este cel ce legitimează noi teritorii ale umanului, adică monstruosul, abilitîndu-le, prin valoarea lor estetică, deci prin formă, să existe-n cetate. Un autor este un oficiu de stare civilă, o instanţă emitentă de cărţi de