În politica românească, orice plan strategic pare a se reduce la reformă. Pentru politicieni e un dat: tot ce este vechi este depășit, în consecință, tot ce este nou este mai mult decît necesar! Şi dacă jocul de-a reforma nu este nou – a fost și este practicat și aiurea –, consecințele sale devin primejdioase atunci cînd schimbarea nu este decît o strategie de marketing politic. Iar de aproape un deceniu reforma electorală a devenit un pandant al schimbării politice de succes. Evident, un sistem electoral care să apropie aleșii de cetățeni este necesar, dar nu dorința de a crește gradul de democrație îi împinge ciclic pe politicieni să se joace cu legea electorală, ci calcul cel mai cinic. Doar așa se explică trecerea rapidă prin Senat, în absența oricărui dialog civic sau social, a proiectului de lege privind alegerea Parlamentului printr-un scrutin majoritar într-un tur. O modificare radicală a sistemului de vot care readuce în actualitate sistemul electoral folosit de comuniști între 1948 și 1989. Căci, cu excepția perioadelor de dictatură – carlistă (1938-1940) și comunistă (1948-1989) –, după Primul Război Mondial a fost utilizat doar sistemul proporțional. Chiar și sistemul electoral din 2008 rămînea, dincolo de apariția colegiului uninominal, un sistem proporțional care folosea, cu modificări, aceleași principii adoptate în 1919. Că Traian Băsescu, personaj politic ale cărui tendințe autoritare sînt cunoscute, își făcuse din „uninominalul pur“ un stindard era de înțeles. Dar mitologia „uninominalului pur“, a acelui sistem electoral ideal, „bărbătesc“, în care „cel mai bun să învingă“ și care să permită „formarea unor majorități clare“ a fost preluată și de alții. Mai nou, USL, care opta nu cu multă vreme înainte pentru un sistem mixt de tip german, a preluat nu doar mesajul, ci și acțiunea politică. Așa că, în loc să respecte recomandările Comisiei de l