Pe 14 mai 2012, la invitaţia revistei Observator cultural şi a Editurii Polirom, Norman Manea a revenit în ţară, pentru un dialog cu publicul, care a avut loc la Librăria Bastilia. Discuţia a fost moderată de Carmen Muşat, alături de care au participat Ovidiu Şimonca, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Daniel Cristea-Enache şi Claudiu Turcuş. Discuţiile au abordat subiecte precum raportarea scriitorului la România, condiţia de exilat, receptarea lui Norman Manea în anii ’90 în ţară, în comparaţie cu dialogul moderat şi lucid pe care a reuşit să-l stîrnească în străinătate, sistemul de acordare a premiilor în România, factorii care au dus, în cele din urmă, la „dezgheţul“receptării lui Norman Manea în ţară. Scriitorul consideră că aceşti factori sînt: Editura Polirom, prin demersul constant de editare şi reeditare a cărţilor sale, revista Observator cultural şi presiunea străinătăţii, unde avea un anume ecou. Anii ’90 au oferit doar o aparentă libertate, a afirmat Bianca Burţa-Cernat, iar victima acelor ani a fost şi Norman Manea, într-o perioadă în care se făcea simţit un „complot al tăcerii“. Deşi aclamat în străinătate, Norman Manea a recunoscut că suferea deoarece „tocmai din cotlonul nostru balcanic nu sînt ecouri“. Inaderenţa lui Norman Manea la spaţiul românesc a fost explicată şi prin lipsa culturii critice la noi: „Dacă cineva are un cît de cît spirit critic, e numit resentimentar“. Totuşi, condiţia de exilat a avut şi părţi pozitive, iar Ovidiu Şimonca a accentuat acest lucru citind din volumul omagial Obsesia incertitudinii un fragment în care se vorbeşte despre faptul că exilul îţi oferă o perspectivă mai largă, reuşind să te facă să vezi nu numai centrul, ci şi marginile. Şi Daniel Cristea-Enache a vorbit despre anii ’80 şi ’90 ca despre două decenii complicate pentru Norman Manea. În anii ’80, „cel mai îngrozitor deceniu al regimului trecut“