Visul lui Adalbert, primul lungmetraj al regizorului, scenaristului şi producătorului Gabriel Achim, ne prezintă o zi din viaţa lui Iulian Ploscaru, subinginer cu veleităţi cinematografice din compartimentul Protecţia Muncii al unei mari întreprinderi. Ziua, care îi va marca restul existenţei, este 8 mai 1986. Cu o seară înainte, Steaua Bucureşti cîştigase, incredibil, Cupa Campionilor Europeni (performanţă unică pentru echipele de fotbal româneşti), iar portarul nostru, Helmuth Duckadam, apărase, şi mai incredibil, patru penaltiuri consecutive ale jucătorilor Barcelonei, intrînd astfel în Cartea Recordurilor. Dar deoarece în acea zi Partidul Comunist Român aniversa 65 de ani, în timp ce lumea de pe stradă nu vorbea decît despre Duckadam şi Lăcătuş, discursurile oficiale se concentrau asupra sărbătorii Partidului. Filmul lui Gabriel Achim consemnează, en passant, şi alte două evenimente importante (cel puţin pentru mesajul autorului, dacă nu şi pentru structura dramaturgică) din perioada imediat anterioară: cu două săptămîni în urmă, avusese loc catastrofa nucleară de la Cernobîl, iar cu patru zile înainte, căzuse Paştele Ortodox. Iulică Ploscaru îşi începe ziua de 8 mai în familie, apoi se îndreaptă către uzină, al cărei colectiv este cuprins de febra pregătirilor pentru ziua PCR. Traseul protagonistului, aşa cum a fost conceput de regizor şi co­scenaristul său, Cosmin Manolache, este unul accidentat, plin de obstacole şi ocoliri, aşteptări şi blocaje, iar punctele de cotitură de pe parcurs – împreună cu unele obiecte simbolice sau gesturi şi replici ale personajelor – anticipează deznodămîntul. Se poate observa un paralelism între evoluţia lui Iulică şi povestea vulpii din compunerea pe care amanta sa, Lidia, i-o scrie fiului său mezin, Adrian (jucat chiar de fiul regizorului, Damian Achim): ambele dovedesc că drumul dintre paradis şi infern (sau, după zicere