Daniel Sur, Polipi,

Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2012

„mama taie pâine cu atâta ură/ încât din coajă ţâşneşte sânge/ pâinea se zbate puţin şi-apoi moare pe loc/ în felii grozave de pâine/ cu unt şi marmeladă/ o lacrimă invizibilă trece de la ochiul stâng/ la cel drept/ mă apropii de ea s-o întreb dacă îi e frică/ şi ea se uită la mine/ şi mă trage mai aproape/ şi mă ia-n braţe/ şi capul meu se odihneşte pe sânul ei/ Of zice ea nu-ţi aduci aminte că Domnul apără/ pe toată lumea/ şi are grijă să nu ni se întâmple nimic rău/ Acum du-te la culcare şi spune-ţi rugăciunea/ orice-ar fi nu uita că Dumnezeu/ nu ţine minte decât pe cine se roagă”

Sunt cărţi bune, cărţi frumoase şi cărţi care îţi merg la inimă. După ce ai terminat de citit cartea, parcă ai vrea să îi cunoşti autorul, şi te surprinzi întrebându-te dacă omul din spatele rândurilor seamănă sau a semănat cu acel „eu” din carte. Este acesta un „efect” de autenticitate? Cred că dincolo de orice subiectivitate sau tipologie emoţională, Polipi, de Daniel Sur e o carte care te atinge în profunzime, o carte foarte palpabilă – ilustraţiile care o însoţesc, de Lucian Muntean, îi potenţează caracterul tactil – şi care activează zone mai rar accesate ale memoriei afective a cititorului. Mă refer la memoria senzaţiilor, emoţiilor, trăirilor copilăriei – o memorie pe care o trucăm pe măsură ce creştem, suprapunând peste memoria „evenimentelor” povestiri, vise, închipuiri, remake-uri şi make-up-uri. Sunt emoţii cvasi pierdute pe care le căutăm în memorie sau în suflet şi pe care uneori literatura ni le reaminteşte sau reactivează. Aici ar trebui căutată performanţa acestei cărţi. În orice caz, zona pe care ea o acoperă este destul de inedită în literatura română contemporană, iar miza şi reuşita ei estetică provin din inventarea unui stil copilăresc. Nu atât „universul” copilăriei este ce