O recentă lucrare de doctorat a lui Dan-Anton Dăncescu, Un scriitor contestatar. Alexandru Monciu-Sudinski, îşi propune să readucă în actualitate viaţa şi creaţia unui scriitor atipic. Dacă despre M. Ivănescu s-a spus că pare un poet englez care scrie în limba română, cred că n-ar fi o exagerare să vedem în Alexandru Monciu- Sudinski un autor rus care se exprimă în limba lui Caragiale şi Urmuz.

În mediile literare de la noi, numele scriitorului a circulat multă vreme sub forma unei legende. Câteva din dominantele vieţii sale erau cunoscute: că era un nonconformist, că intrase în conflict cu oficialitatea comunistă, că „dispăruse” din ţară într-un moment când începea se bucure de o oarecare notorietate. Circulau, de asemenea, informaţii fantasmagorice despre existenţa din exil. În ultimii ani ai ceauşismului, scrierile lui păreau să aparţină samizdatului: eu însumi am citit Caractere şi Biografii comune prin bunăvoinţa unui prieten care făcuse un adevărat cult pentru acest autor bizar, greu clasificabil – ba chiar şi greu conceptibil – în literatura deceniului opt din România.

Tipologic, Monciu-Sudinski aparţine unei tradiţii inaugurate, în regimul notaţiei calme, dublată de identificarea nodulilor de expresivitate nevrotică, de Cehov, şi dusă la apogeu, prin intensificare stilistică, de prozele comic-absurdsardonic- cinice ale lui Daniil Harms. Există în aproape fiecare din scrierile lui Monciu-Sudinski un aer de Nep, de îndrăcire jucăuşă, primejdioasă şi fascinantă, atât de bine cunoscută din prozele lui Ilf şi Petrov. Toate acestea sunt ingenios transpuse în realităţile unei Românii halucinate de propriul său abis ideologico-psihologic, de triumful unei mentalităţi hrănite din prostia pură şi din expresivitatea neantului mintal – blestem compact şi irecuperabil.

Critica românească nu s-a grăbit să analizeze cărţile acestui autor căzut parcă d