Dacă ar fi fost vorba – cum mi s-a părut – de o recenzie la ciclul Cronos autodevorându- se, apărut cu ceva ani în urmă, nu m-aş fi obosit, bineînţeles, să dau replică articolului dlui V. Tismăneanu din „România literară“. (Acela, conţinând obosita inutilitate a unei titulaturi pe care abia dacă şi-ar fi permis-o pe vremuri rivalii ideologici la adresa lui Stalin însuşi.

Conştient de modestia muschetei sale, combativul autor pompează aer – cât de mult poate – într-o fantoşă, confecţionată anume ca în „luptă” să pară gladiator.) Chit că prestaţia sa publicistică învederează regretabile inconsecvenţe şi neglijenţe. Nu m-ar fi deranjat neîncrederea d-sale că cineva s-ar fi „osândit de bunăvoie” la cazna lecturii cărţilor mele, pe care, personal, recunoaşte totuşi că le-a citit cu atenţie (iar altădată zicea că şi cu interes). Nici că citează nişte întrebări puse de mine în carte, fără să răspundă la ele (privitor la faptul că socoteşte cei 25 de ani trăiţi cu Ceauşescu la cârmă, mai răi decât cei 20 de dinainte, sub directa tutelă sovietică, sau la negarea de către d-sa a idealurilor şi valorilor propriilor înaintaşi). Aş fi trecut cu vederea că se năpusteşte asupra stilului meu literar – calificându-l cu osârdie ca baroc, excesiv ornamentat, hiperadjectival, manierist, bombastic, frazeologie vidă de orice conţinut etc., fără să ilustreze în vreun fel presupusul catastrofic defect, căci i-aş fi prezumat dreptul de a avea şi d-sa un anumit gust, şi i-aş fi acordat circumstanţa că în politologie nu se practică exegeza estetică. (În penuria de profesionişti ai analizei literare de azi ne putem mulţumi şi cu veleitari.) M-aş fi făcut că nu observ limitele sale penibile în înţelegerea metaforei, ce-l face ca atunci când citeşte expresia „formă deviată de tortură morală” să îmi impute că aş culpabiliza chiar victima. Sau aş fi zâmbit la aflarea titlului pe ca