Mioara Apolzan, O vară cu Maia,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 320 pag.
Ovară cu Maia, de Mioara Apolzan, reprezintă ceea ce-ar fi putut fi Provizoratul Gabrielei Adameş- teanu dacă aceasta din urmă ar fi avut, în elaborare, mai mult tact. Un roman cu o puternică încărcătură politică, amorsat tacit în deceniul (întunecat, cum ştim) al nouălea al secolului trecut şi pus pe hârtie ca un testimoniu târziu.
La Gabriela Adameşteanu, vocea conştiinţei etice a avut câştig de cauză. (În dauna celeilalte voci, a conştiinţei artistice). Urmare, fără îndoială, a reflexelor căpătate de autoare după revoluţie, când a devenit, aproape în exclusivitate, unul dintre liderii proeminenţi ai societăţii civile. La Mioara Apolzan, literatura rămâne literatură, în ciuda eventualei presiuni exercitate în subsidiar de micile şi, nu o dată, decisivele episoade personale (dintre care o parte sunt rezumate în prefaţă).
Nu la tezism mă refer. Ar fi destul de greu pentru cineva care a trăit pe propria piele anii aspri ai comunismului românesc să facă acum abstracţie de toate frecuşurile zilnice pe care le-a avut de îndurat (ca să nu mai pomenesc lecţia dură servită de sistem din toate părţile deodată) şi să privească înapoi cu perfectă detaşare. Omeneşte, nu e posibil. Iar moralmente, nu e recomandabil. Adevărul individual trebuie expus aşa cum a fost (şi uneori încă e) resimţit el. A transforma cenuşiul în roz constituie, totuşi, o formă de daltonism pe care medicina, din câte-mi amintesc, nu a ratificat-o.
Problema e mult mai simplă.
Există, în Provizorat, un paragraf de o stângăcie peste care, mărturisesc, n-am putut trece. Fiind vorba despre un tânăr activist, totdeauna spilcuit şi drapat la patru ace, autoarea găseşte de cuviinţă să ne dea o lămurire, după părerea ei, de mare utilitate. Ni l-am putea imagina pe ins, ni se sug
