România se laudă cu bogăţia meşteşugurilor şi obiceiurilor, în speranţa atragerii vizitatorilor de pe toate continentele. Dar între sloganurile promovate la târgurile de turism şi realitatea din satele noastre este o prăpastie de la an la an mai adâncă. Un exemplu este chiar Maramureşul, prezentat drept stindard al tradiţiilor. "Descoperiţi meserii şi costume populare din străbuni, dacă veniţi în Maramureş", sună mesajele pompoase ale diverselor site-uri de călătorii. Cu totul alta a fost însă reacţia autorităţilor maramureşene atunci când s-au aflat în situaţia de a spune concret ce meserii şi câţi meşteri mai există azi în fiecare localitate din acest judeţ, care cuprinde 63 de comune, 11 oraşe şi două municipii. Numai cinci primării au răspuns la acel chestionar, cu ocazia unui studiu asupra meseriilor şi meşterilor din Maramureş, demarat în 2009. Proiectul numit "memoria gestului" a vizat identificarea acelor oameni care respectă întocmai meşteşugul transmis de veacuri, din tată-n fiu. Lipsa informaţiilor de la autorităţile locale a fost compensată de studiile etnografice făcute încă din anii '70, care arătau în ce sate maramureşene s-au păstrat, în ultimii 30 - 40 de ani, anumite meşteşuguri. Cercetarea pe teren, începută în 2009, a dovedit că, din păcate, o bună parte din vechii meşteri nu mai există azi, iar în multe sate nu mai e nimeni care să ducă mai departe tradiţia. Cert este că în prezent s-au găsit 40 de localităţi din Maramureş în care numai 67 de meşteşugari se încăpăţânează să reziste. Unii fac mobilier ţărănesc, obiecte de uz gospodăresc, alţii fac croitorie şi ţesături, dantelă şi obiecte decorative, mai sunt câţiva cojocari şi curelari, unii fac împletituri şi foarte puţini se mai pricep să construiască instalaţii tehnice ţărăneşti, precum morile sau vâltorile. La atât se reduce azi moştenirea unei culturi de excepţie, despre care Mihai Eminescu