A fost – împreună cu Adriana Bittel şi Bedros Horasangian – invitat al ultimei ediţii a „Formulei 3“, eveniment prin care revista Observator cultural pune faţă în faţă autori şi cititori. Scriitorul, eseistul şi gazetarul Viorel Marineasa a venit special de la Timişoara pentru prezentarea ultimei sale cărţi: Plînsul bătrînului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchişti, scrisă împreună cu Daniel Vighi şi apărută la Editura Diacritic. A doua zi, vineri, 17 mai, am purtat în redacţia revistei Observator cultural următorul dialog. Drumul de la Timişoara la Bucureşti este destul de lung, mai ales cu trenul. Venind spre Bucureşti, la ce v-aţi gîndit pe acest drum? M-am gîndit cu o oarecare melancolie la ratarea mea pe plan literar şi la faptul că acum este foarte greu să mai convingi pe cineva că ai fost sau încă mai eşti un prozator redutabil. Insist: de ce vorbiţi de ratarea dumneavoastră? Fără fandoseală: la asta m-am gîndit. Ce înseamnă ratare pe plan literar? Am făcut prea puţin. Şi Carmen Muşat a spus-o – delicat, dar adevărat – la evenimentul dumneavoastră, unde am fost invitat, că am scris destul de puţin. Pe de altă parte, acum, ca prozator, nu mai eşti vizibil. A publica puţin este un criteriu ca să vorbeşti despre ratare? Nu este un criteriu. Probabil că nu este destul de pregnant ceea ce am făcut pînă acum şi cred că n-am convins pe mulţi. În paralel cu aceste idei, pe drumul spre Bucureşti, m-am uitat mult pe geam şi am văzut ce mare paragină este în România, după 22 de ani. Ştiam lucrurile acestea. Am o atracţie aproape maladivă faţă de spaţiile acestea în ruină, care sînt productive din punct de vedere literar… Am văzut gările căzute, mă gîndeam că un ţăran gospodar ar fi dat măcar cu o perie cu var. Am văzut tot felul de fiare contorsionate, vagoane părăsite şi distruse, buruieni pe linii moarte de cale ferată, am văzut lume amărîtă pe cîm