Abia trecuse gerul Bobotezei in 1866 si sfanta liniste a Sarbatorilor plecase, ca gazetele sosite de la Bucuresti dadeau a intelege ca "acu-acu" se vor intampla furtunoase schimbari la carma tarii.
Asa s-a ajuns pana la 11 februarie, cand dis-de-dimineata o stire telegrafica aducea o veste cutremuratoare: Alexandru Ioan Cuza abdicase. Forfota mare prin targul Iesilor. Carduri de vatasei bateau darabana pe ulite, iar glasurile atotstiutoare sopteau pe la colturi: "Cuza a abdicat, bineinteles, silit".
Locul lui Cuza fusese ocupat de o Locotenenta Domneasca alcatuita din Nicolae Golescu, ca reprezentant al Munteniei, si Lascar Catargiu, reprezentantul Moldovei.
Pe tron fusese poftit sa se aseze, tam-nisam, ca principe strain, Alteta Sa Regala, Filip, nepotul regelui Belgiei, Filip I.
Desi in oras bantuia holera, vestea starnise mare consternare, provocand uimire si mare vanzoleala.
Dupa vreo luna si jumatate, cam pe la sfarsitul lui martie, domnul propus a dat de stire ca nu primeste inalta onoare cazuta pe capul sau.
Sustinatorii moldoveni ai unui domn pamantean il gasisera in persoana lui Neculai Rosetti Roznovanu, proaspat judecator la Tribunalul iesean, licentiat la Paris, om foarte bogat.
Adeptii profesorului ardelean Simion Barnutiu, aprigi nationalisti si partizani ai domnului Cuza, se aflau fata-n fata cu marele rival, tanarul profesor Titu Maiorescu, licentiat la Berlin, sustinator al principelui strain, flancat de junimisti, initial, putin implicat in tainele conspiratiei impotriva lui Cuza. Cu simtul sau patriotic, Maiorescu observase ca sub masca luptei pentru un domn pamantean, sustinatorii lui Roznovanu urmareau interese egoiste si incercau sa prabuseasca cea mai sfanta infaptuire a romanilor: Unirea.
Gruparile chemate la actiune tineau intruniri si, cu toate am
