Spaniolii cu sângele lor fierbinte ne-au inundat Bucureştiul şi l-au înveselit. Timp de două zile, s-au plimbat visători pe stradă, în Centrul Vechi şi pe Calea Victoriei, râzând, îmbrăcaţi cu tricouri în dungi roşii şi albe. Bucurându-se! Oraşul era în mare sărbătoare! Iar noi vernisam evenimentul marii lor fericiri!
Noi avem un fel de a ne bucura mai puţin plăcut. Nu ştiu când ne-am sălbăticit aşa, când ne-am îmbrăcat în această mitocănie. Cine e de vină? Mă-ntreb când şi cum a început fotbalul în ţara noastră şi, în special, în Bucureşti.
Răspunsul este către sfârşitul secolului al XIX-lea. Atunci au apărut la Bucureşti şi la Ploieşti nişte străini: belgieni, olandezi, germani, englezi, care lucrau ca ingineri specialişti în petrol. Pe lângă ei, tehnicieni, funcţionari. Ei au adus fotbalul în România. Îl jucau în timpul liber.
Între 1896 şi 1899, străinii aceştia jucau fotbal pe un maidan de la Şoseaua Kiseleff, unde este astăzi Muzeul de Geologie. Mai erau şi altele – unul la Piaţa Victoriei. Meciurile erau fără prea multe reguli. Şi încetul cu încetul se face oţetul. Au apărut şi jucători români din rândul elevilor.
În 1905, Marian Gebraner povesteşte că, venind în vacanţă din Germania, a adus cu el o minge, şi repede s-a format o echipă fără pretenţii şi-au început "să bată mingea".
Echipa nu se forma prea uşor, iar străinii nu prea-i primeau să joace împreună. De altfel, ca să înjghebeze o echipă, "căpitanul" trebuia să-i plătească pe jucători cu o friptură şi o bere şi să-i aducă la teren cu birja.
Apoi apar primele cluburi: Clubul Olimpia, format din funcţionari germani; Clubul Colentina, al englezilor de la Textile; Clubul Bucureşti, Colţea – au fost primele româneşti în 1913.
În 1919 se înfiinţează Asociaţia Cluburilor de Fotbal. Prima Cupă va fi câştigată de Clubul Olimpia, care
