Cîteva cuvinte despre demnitate, onoare și fani.

Nu se deosebesc cu nimic de ceilalți suporteri. De voi. Poate că au o doză de mîndrie în plus, dar nu e vina lor, ci a băieților cu nume mari pe care i-au susținut odinioară și a celor pe care nu i-au văzut niciodată jucînd, dar despre care le-au vorbit cu nostalgie părinții.

Nu se deosebesc cu nimic de ceilalți suporteri. De voi. În zi de meci, își agață fularul de gît, se întîlnesc în față la metrou, rulează bannerele cu grijă, glumesc amar și pornesc apoi plini de speranță spre stadionul acela urît, căruia ei continuă să-i spună însă “acasă”.

Nu se deosebesc cu nimic de ceilalți suporteri. De voi. Dar sînt din ce în ce mai puțini și pe zi ce trece mai triști. Cu ani în urmă, atunci cînd începeau să cînte, se zguduiau blocurile de pe Ștefan cel Mare. Nu erau nici atunci foarte mulți, pentru că nu le permitea arena, dar refrenul pe care-l scandează cu atîta respect și acum se auzea pînă acolo sus, departe, în Ceruri. Iar “unicul lor căpitan” le zîmbea.

Nu se deosebesc cu nimic de ceilalți suporteri. De voi. Doar că în ultimul timp au început să-și piardă mințile. Sînt deprimați, descurajați, evită clinciurile cu prietenii care susțin alte culori și se bat între ei prin peluză. Mai mult, ghici ce! Văd meciuri aranjate peste tot, iar dacă într-un final nu le iese, le transformă cu măiestrie în “blaturi nereușite”, așa cum s-a întîmplat cu “U” Cluj. Despre meciul cu rivala de-o viață nu spun că l-au pierdut din neputință, ci pentru că Iliev a marcat printre fundașii care făceau figurație, penalty-ul a fost dictat în urma unui fault inutil, iar despre “Săgeată” n-au cuvinte. E forma lor de a nu o lua complet razna. Le e greu să accepte că echipa pe care-o iubesc și de care mereu au fost mîndri a ajuns acum bătaie de joc.

Nu se deosebesc cu nimic de ceilalți suporteri. De voi. Doar că, acum