Chiar nu mai e nimic bun de copiat în ţara asta?

Poţi să-l înţelegi până la un punct pe unul care plagiază. N-are timp, n-are idei, n-are educaţia suficientă pentru a face ceva pe cont propriu, dar e forţat să vină cu “cercetare originală” pentru încă 1% în plus la salariu. Dacă măcar ştie de unde şi ce să aleagă cât să iasă ceva interesant, tot e ceva.

Ce te faci însă când cineva copiază rânduri fără noimă, luate la rândul lor din compilaţii traduse de vreun student fără chef, care le-a găsit şi el pe un site de referate? Am spus deja, pentru educaţia publică e un pas bine-venit către autodesfiinţare. La justiţie, s-ar putea să nu fie aşa simplu.

După cum arată lucrurile, Grupul de Investigaţii Politice a muncit mai mult să dezvăluie copipeistul făcut de Laura Codruţa Kovesi decât i-a luat autoarei să-l facă. Dar – pentru că lucrarea nu e copiată dintr-un singur loc iar sursele sunt trecute, cuminte, la bibiloografie – unii se întreabă dacă intră în regulile plagiatului sau nu.

Regulile spun că citarea fără ghilimele, chiar şi dacă sursa e menţionată în bibliografie, e plagiat. Iată chiar regulamentul Universităţii de Vest.

Se consideră caz de plagiat academic în următoarele situaţii exemplificative şi nu limitative:

a. reproducerea (sau traducerea) unor idei, date, texte care aparţin unei alte persoane, fără creditarea corectă şi/sau completă a sursei;

b. preluarea unor idei, date, texte din diverse surse şi prezentarea acestora ca fiind contribuţie proprie;

c. omiterea plasării între ghilimele (“…”), în mod clar, a cuvintelor, propoziţiilor, paragrafelor preluate ad-literam sau aproape literal, din diverse surse;

d. parafrazarea conţinutului lucrării unei alte persoane fără a face suficientă referire la sursă;

Or fi prea dure exigenţele româneşti? Iată un test practic al Stan«d»ford. Uneori, nici măcar ghi